SUA * LEGEA PATRIOT*

Noul mileniu şi-a pus amprenta asupra dezvoltării sociale prin procesul de globalizare, care
este perceput ca un fenomen complex care generează în dinamica dezvoltării sale mondializarea
schimburilor de mărfuri şi capitaluri, de valori materiale şi spirituale. Acestea, la rândul lor, au determinat ca şi organizaţiile criminale să se adapteze rapid la noua ordine economică mondială.
Printre noile ameninţări atipice şi non-militare care se manifestă astăzi la adresa securităţii
statelor se află şi tero-criminalitatea care prin componentele sale – crima organizată şi terorismul – reprezintă vectori de pericol social extrem ce pot afecta în mod decisiv dezvoltarea societăţii contemporane.
Amplitudinea evoluţiei tero-criminalităţii este dificil de comensurat, dar se poate observa în
marile scandaluri financiare, în cantităţile de narcotice confiscate, în fluxurile ilegale de persoane care traversează frontierele statelor dezvoltate şi nu în ultimă instanţă, în impactul social devastator al actelor de terorism.
Evenimentele deosebit de grave produse în Statele Unite ale Americii în 11 septembrie 2001
au marcat profund evoluţia societăţii umane contemporane, demonstrând că terorismul internaţional
promovează o politică agresivă la adresa securităţii mondiale şi de sfidare a păcii şi a democraţiei.
Terorismul este un fenomen social complex ce include atât exerciţiul violenţei extreme în
scopul intimidării statelor, guvernelor sau a unor instituţii, cât şi o componentă evidentă îndreptată asupra drepturilor fundamentale ale omului, reprezentând o provocare importantă la adresa democraţiei, statului de drept, la adresa vieţii şi libertăţii persoanei.
Semnificative pentru noua concepţie internaţională de acţiune doctrinară şi practică în
materia politicilor de securitate sunt prevederile Tratatului de instituire a Constituţiei pentru Europa şi a documentului intitulat „Actul Patriot” adoptat de Congresul SUA la 25 octombrie 2001.
La data de 29 octombrie 2004, conducătorii statelor sau guvernelor celor 25 de state
membre ale Uniunii Europene şi a celor 3 ţări candidate au semnat tratatul de instituire a
Constituţiei Europene care a fost adoptat în unanimitate la 18 iunie 2004.
În urmă cu 50 de ani, au fost făcuţi primii paşi în construcţia europeană, punându-se bazele
unei comunităţi de popoare şi de state, fiind înfiinţate instituţii supranaţionale care au evoluat spre o uniune economică şi monetară, urmând să se desăvârşească într-o veritabilă politică externă şi de apărare comună care să propulseze Uniunea pe scena politică mondială şi astfel „construcţia europeană a început să transforme sentimentul difuz al identităţii europene într-un proiect de organizare politică”.
Se poate aprecia că este nevoie de o constituţie europeană deoarece instituţiile europene
existente nu pot să satisfacă nevoile politice ale Europei unite, iar pe fond Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa cuprinde progrese importante în ceea ce priveşte noile competenţe ale Uniunii Europene, precum şi o nouă construcţie instituţională, care asigură:
„1. integrarea Cartei drepturilor fundamentale în tratatul constituţional ce va garanta o protecţie mai eficace a drepturilor cetăţenilor;
2. acordarea unei personalităţi juridice unice îi va permite acesteia să joace un rol mai
vizibil pe scena internaţională;
3. redactarea unui tratat constituţional unic şi eliminarea diverşilor piloni va face activitatea
Uniunii Europene şi exercitarea responsabilităţilor sale mai simplă şi mai transparentă pentru
cetăţeni;
4. generalizarea – cu mici excepţii – a procedurii legislative privind adoptarea legilor
europene va consolida legitimitatea democratică a Uniunii şi a deschiderii sale;
5. clarificarea competenţelor va permite cetăţenilor să distingă mai clar între
responsabilităţile Uniunii şi acelea ale statelor membre, păstrând în acelaşi timp supleţe sistemului comunitar;
6. progresul realizat în instaurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie va permite să se aplice metoda comunitară în aceste domenii cheie;
7. noile dispoziţii în materie de politică externă şi de securitate comună, ca şi crearea unui
post de ministru al afacerilor externe al Uniunii vor uşura rolul Uniunii Europene pe scara
internaţională;
8. dispoziţiile în materie de apărare vor face posibilă ameliorarea capacităţilor militare şi
vor permite statelor membre să se angajeze într-o cooperare structurată care va face să crească
credibilitatea politicii externe a Uniunii Europene”
Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa stabileşte o politică externă şi de securitate
comună în cadrul mai multor dispoziţii cuprinse în Titlul III – „Competenţele Uniunii” şi Capitolul
II – „Dispoziţii speciale”.
În cadrul Titlului III – „Competenţele Uniunii” se statutează principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii exercitării competenţelor uniunii, în sensul în care acţiunea Uniunii în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, se exercită numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.
De asemenea, Uniunea acţionează în limitele proporţionale ale competenţelor ce i-au fost
atribuite prin Constituţie de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta, iar orice altă competenţă neatribuită Uniunii, aparţine statelor membre.
Uniunea dispune de competenţe pentru definirea şi punerea în aplicare a unei politici externe şi
de securitate comune, inclusiv pentru definirea progresivă a unei politici de apărare comune.
Articolul 16: „Politica externă şi de securitate comună” stabileşte competenţa Uniunii în
această materie, care se întinde asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea acesteia,
inclusiv la definirea progresivă a unei politici de apărare comune care pe viitor să conducă la o
strategie comună de apărare.
În cadrul politicii externe şi de securitate comună, statele membre sprijină în mod activ şi
fără rezerve aceste politici în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă actele adoptate de către Uniune în acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care poate dăuna eficacităţii sale.
Capitolul II – Dispoziţii speciale, reglementează principiile de acţiune privind aplicarea
politicilor de securitate şi apărare comune, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie cât şi clauze de solidaritate.
Astfel, la art. I - 40: „Dispoziţii privind aplicarea Politicii Europene de Securitate Comună”
se prezintă rolul Uniunii Europene în acţiunea solidarităţii politicii reciproce a statelor membre, care duce o politică externă şi de securitate comună şi de identificare a problemelor de interes general.
Totodată, Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte obiectivele
politicii sale externe şi de securitate comune elaborând politici în acest sens.
Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de către Ministerul Afacerilor
Externe ale Uniunii şi de către statele membre prin utilizarea mijloacelor naţionale şi a celor
comunitare.
În cadrul deciziilor privind politica externă şi de securitate, se manifestă principiul
solidarităţii dintre statele Uniunii, acestea consultându-se reciproc în vederea unei acţiuni
convergente.
La articolul I - 41: „Dispoziţii privind Politica Comună de Securitate şi Apărare” se stabileşte că politica în această materie face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună, asigurând Uniunii o capacitate operaţională bazată pe resurse civile şi militare.
Uniunea poate recurge la aceste capacităţi în cadrul misiunilor în afara Uniunii, pentru a
asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, conform
principiilor Cartei Naţiunilor Unite.
Politica Uniunii, nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de
apărare a anumitor state membre, respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul
Organizaţiei tratatului de Nord şi este compatibilă cu politica de securitate şi de apărare comună
stabilită în acest cadru.
Pentru punerea în aplicare a politicii de securitate şi de apărare comune, statele membre pun
la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare, constituind în comun forţe multinaţionale în
vederea atingerii obiectivelor propuse.
În cazul în care unul dintre statele participante ar fi obiectul unei agresiuni armate pe
teritoriul său, celelalte state din uniune îi acordă ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu disp. art. 51 din Carta Naţiunilor Unite.
Această dispoziţie care stabileşte un angajament comun de apărare, nu aduce atingere
caracterului special al angajamentelor asumate în cadrul NATO, care pentru statele membre ale
acestei organizaţii rămâne fundamentul apărării lor comune.
Articolul I - 42: „Dispoziţii privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie” consacră
existenţa acestei zone de cooperare regională care are ca fundament principiile libertăţii, securităţii şi justiţiei.
Uniunea constituie acest spaţiu prin adoptarea de legi-cadru care prin implementarea în
sistemele judiciare naţionale vor armoniza legislaţiile ţărilor membre.
De asemenea, se promovează încrederea reciprocă între autorităţile competente ale statelor
membre, în special pe baza recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare cât şi prin cooperarea operaţională a organelor de aplicare a legii în domeniul prevenirii, descoperirii şi combaterii infracţionalităţii.
În cazul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, problemele naţionale pot participa la
mecanisme de evaluare şi monitorizare, inclusiv a activităţii Europol şi Eurojust, statele membre
dispunând şi de drept de iniţiativă în domeniul cooperării poliţieneşti şi cooperării judiciare în
materie penală.
Articolul I - 43: „Cauze de solidaritate” stabileşte mecanismul solidarităţii Uniunii în cazul
acţiunii unor factori de risc care pot afecta securitatea statelor membre.
Astfel, atunci când unul din statele membre face obiectul unui atac terorist sau al unei
catastrofe naturale sau dezastre provocate de om, Uniunea şi statele membre acţionează împreună în
spirit de solidaritate.
Uniunea va aloca toate resursele disponibile inclusiv cele militare, în vederea:
– prevenirii ameninţărilor teroriste pe teritoriul statelor membre;
– protejării instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist;
– acordării de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la cererea autorităţilor sale
politice, în cazul unui atac terorist sau în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om.
Aceste dispoziţii cuprinse în Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa exprimă în
mod evident voinţa statelor membre de a promova o politică coerentă şi eficientă de securitate şi
apărare în vederea protejării valorilor universale ale drepturilor inviolabile şi inalienabile ale
omului, democraţiei, egalităţii, libertăţii şi statului de drept.
Spaţiul comun european tinde astfel să devină un actor de maximă importanţă pe scena
relaţiilor internaţionale, care alături de S.U.A pot contribui la sporirea securităţii mondiale şi la intensificarea luptei împotriva terorismului internaţional.
La data de 25 octombrie 2001, Congresul Statelor Unite ale Americii a adoptat „Legea
Patriot” (Patriot Act), creată în scopul prevenirii şi combaterii acţiunilor teroriste pe teritoriul SUA şi la nivel internaţional, cât şi în vederea îmbunătăţirii instrumentelor judiciare şi administrative de luptă împotriva terorismului.
Legea este prezentată ca fiind un instrument legislativ ce asigură mai multă forţă şi coerenţă
în lupta de prevenire şi combatere a terorismului.
Legea Patriot (Patriot Act) cuprinde un ansamblu de norme procedurale care reglementează
activităţi specifice investigării şi cercetării faptelor şi actelor de terorism cât şi a surselor finanţării acestuia cât şi dispoziţii de amendare a unor acte normative ce reglementează competenţele unor instituţii fundamentale (Autoritatea prezidenţială), cât şi alte domenii (penal, procedural penal, financiar, etc.) în materia combaterii terorismului.
De asemenea, Legea Patriot (Patriot Act) reprezintă şi un complex de norme administrative,
financiare şi jurisdicţionale care toate la un loc au rolul de a adapta întreg aparatul guvernamental şi politic decizional la realităţile unui conflict asimetric declanşat odată cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001.
Legea Patriot (Patriot Act) a fost reautorizată de preşedintele George W. Bush, în data de 9
martie 2006 când s-au inclus noi prevederi conform cărora se garantează faptul că F.B.I. nu va
abuza de puterile speciale date de legislaţia anti-teroristă în situaţia percheziţiilor domiciliare şi ridicări de documente în mod secret.
Noua situaţie geo-strategică şi noile realităţi apărute pe planul acţiunii S.U.A. în lupta
împotriva terorismului se regăsesc în Legea Patriot (Patriot Act), care însumează totalitatea
măsurilor instituţionale şi legislative dedicate combaterii terorismului mondial.
În conţinutul Titlului I sunt reglementate dispoziţii privind îmbunătăţirea securităţii interne
în vederea combaterii acţiunilor teroriste.
Astfel, la Secţiunea 101 se reglementează constituirea fondului destinat luptei împotriva
terorismului în cadrul Trezoreriei Statelor Unite, ce cuprinde sume de bani ce rămân disponibile,
indiferent de anul fiscal, pentru următoarele activităţi:
– restabilirea capacităţii operaţionale a unei structuri din componenţa organelor de aplicare a
legii sau de apărare care a avut de suferit ca urmare a unui atac terorist intern sau internaţional;
– acordarea de sprijin pentru combaterea, anchetarea sau urmărirea în justiţie a actelor de
terorism intern şi internaţional;
– realizarea de evaluări ale ameninţărilor terorismului de către agenţiile federale şi
structurile acestora;
– rambursarea către orice departament sau agenţie a Guvernului Federal, a costurilor
suportate la reţinere în alte state a persoanelor acuzate de terorism prin încălcarea legislaţiei Statelor Unite.
În următoarea Secţiune (102) se condamnă de către Congresul SUA a discriminării americanilor de origine arabă şi musulmană, pe fondul luptei antiteroriste, considerându-se că:
– drepturile şi libertăţile civile ale tuturor americanilor, inclusiv cei de origine arabă,
musulmană şi cei originari din Asia de Sud trebuie protejate şi trebuie făcute toate eforturile pentru a le asigura protecţia;
– orice acte de violenţă şi discriminare împotriva oricăror americani sunt condamnabile;
– i se cere întregii ţări să recunoască patriotismul concetăţenilor aparţinând tuturor mediilor
etnice, rasiale şi religioase.
În continuare, sunt reglementate norme privind sprijinul financiar sporit pentru Centrul de
asistenţă tehnică de pe lângă Biroul Federal de Investigaţii, cât şi modificarea unor prevederi în
legătură cu solicitările de asistenţă militară pentru a întări restricţiile în anumite cazuri de urgenţă.
La Secţiunea 105 – Dezvoltarea iniţiativei forţelor naţionale pentru combaterea
infracţiunilor electronice se stabileşte obligaţia directorului Serviciului Secret al Statelor Unite ale Americii de a lua măsurile necesare pentru a înfiinţa o reţea naţională a forţelor de combatere a infracţiunilor electronice, în scopul descoperirii şi anchetării diferitelor forme de infracţiuni electronice, inclusiv a unor potenţiale atacuri teroriste împotriva obiectivelor esenţiale de infrastructură şi împotriva sistemului financiar-bancar al Statelor Unite ale Americii.
Secţiunea 106 acordă autorităţii prezidenţiale puteri suplimentare, inclusiv asupra oricărui
drept, titlu, sau venit provenit din orice proprietate aflată sub jurisdicţia Statelor Unite ale Americii şi confiscată de la orice persoană care a planificat, autorizat, a sprijinit sau s-a implicat în operaţiuni sau atacuri îndreptate asupra S.U.A.
Astfel, aceste drepturi, titluri sau venituri provenite din proprietăţile astfel confiscate se vor
transfera în conformitate cu prevederile impuse de preşedinte, către o persoană sau agenţie
desemnată de acesta unde vor fi deţinute, folosite, administrate, lichidate, vândute sau se va dispune în privinţa lor în interesul şi beneficiul Statelor Unite.
Tot la această secţiune se prevede că informaţiile clasificate pot fi prezentate instanţei care
efectuează o cercetare judecătorească asupra unor fapte ce constituie obiectul acestei legi, în
vederea unei evaluări „ex parte sau in camera”.
Titlul II dezvoltă dispoziţiile anterioare privind sporirea securităţii interne prin întărirea
procedurilor de supraveghere şi interceptate a comunicaţiilor prin cablu, orale şi electronice în cazurile în care sunt indicii de terorism, fraudă electronică sau alte infracţiuni.
Secţiunea 203 stabileşte cazurile în care informaţiile din acest domeniu pot fi prezentate în
faţa marelui juriu8, după cum urmează:
– atunci când o instanţă dispune acest lucru ca măsură preliminară sau având legătură cu
procedurile judiciare;
– atunci când o instanţă permite acest lucru la solicitarea acuzatului, arătând că pot exista
motive pentru o moţiune de respingere a condamnării datorită aspectelor prezentate în faţa marelui
juriu;
– atunci când deconspirarea informaţiilor este făcută de un procuror al guvernului către un
alt mare juriu federal;
– atunci când o instanţă permite acest lucru la cererea procurorului guvernamental,
arătându-se că aceste aspecte pot duce la descoperirea unei încălcări a legii penale a statului;
– atunci când aspectele vizate includ informaţii de spionaj şi contrainformaţii necesare
reprezentanţilor organismelor federale de aplicare a legii, sau serviciilor de informaţii şi protecţie, imigraţie, apărare naţională sau securitate naţională, pentru a-i ajuta pe aceştia în îndeplinirea atribuţiilor oficiale;
În cazul deconspirării informaţiilor în condiţiile mai sus arătate şi în baza hotărârii unei
instanţe, oficiali federali pot utiliza informaţiile respective doar în măsura în care acestea sunt necesare îndeplinirii atribuţiilor oficiale, cu respectarea restricţiilor privind deconspirarea neautorizată a informaţiilor de acest tip.
Tot în cadrul acestei secţiuni se defineşte termenul mai sus citat – „informaţii de spionaj”, ca
fiind:
– informaţii, indiferent dacă acestea privesc o persoană din Statele Unite, vizând capacitatea
Statelor Unite de a asigura protecţia împotriva unor atacuri reale sau potenţiale sau alte acte ostile grave ale unei puteri străine sau ale unui agent aparţinând unei puteri străine;
– informaţii privind actele de sabotaj sau terorism internaţional comise de o putere străină
sau de un agent aparţinând unei puteri străine;
În cadrul Secţiunii 216 se aduc precizări în legătură cu procedura emiterii mandatului prin care
se autorizează instalarea şi folosirea înregistrării sau a unui sistem de localizare şi monitorizare în orice locaţie de pe teritoriul Statelor Unite, în sensul în care o instanţă competentă apreciază că procurorul guvernamental a informat instanţa că datele care se vor obţine în urma interceptării sunt relevante pentru derularea unei anchete.
Titlul III se referă la norme privind combaterea activităţilor internaţionale de spălare a
banilor şi finanţare a operaţiunilor de prevenire a actelor teroriste.
În continuarea acestor reglementări s-a plecat de la constatarea că activităţile de spălare a
banilor asigură sursele financiare necesare reţelelor criminale transnaţionale şi au o importanţă
deosebită pentru finanţarea terorismului global şi asigurarea de fonduri pentru atacurile teroriste.
De asemenea, s-a remarcat că anumite jurisdicţii din afara Statelor Unite ale Americii, care
oferă facilităţi „off shore” atât în domeniul bancar, cât şi în alte domenii, menite să asigure
anonimatul, corelate cu deficienţele normelor şi regimurilor de supraveghere financiară, furnizează instrumentele esenţiale de mascare a titularilor tranzacţiilor de fonduri ilicite, rezultate din săvârşirea unei game largi de infracţiuni, de la traficul de droguri, contrabandă cu arme, trafic de fiinţe umane, până la fraude financiare.
Stabilirea de măsuri eficiente în vederea combaterii spălării banilor la nivel internaţional
necesită o acţiune la nivel naţional, bilateral cât şi internaţional, cu folosirea unor mecanisme
special destinate acestui efort, cum ar fi Comitetul de la Basel pentru reglementări bancare şi
practici de supraveghere şi Grupul de lucru pe probleme de spălare de bani din care face parte şi
Statele Unite ale Americii.
Titlul II dezvoltă dispoziţiile anterioare privind sporirea securităţii interne prin întărirea
procedurilor de supraveghere şi interceptate a comunicaţiilor prin cablu, orale şi electronice în cazurile în care sunt indicii de terorism, fraudă electronică sau alte infracţiuni.
Secţiunea 203 stabileşte cazurile în care informaţiile din acest domeniu pot fi prezentate în
faţa marelui juriu8, după cum urmează:
– atunci când o instanţă dispune acest lucru ca măsură preliminară sau având legătură cu
procedurile judiciare;
– atunci când o instanţă permite acest lucru la solicitarea acuzatului, arătând că pot exista
motive pentru o moţiune de respingere a condamnării datorită aspectelor prezentate în faţa marelui
juriu;
– atunci când deconspirarea informaţiilor este făcută de un procuror al guvernului către un
alt mare juriu federal;
– atunci când o instanţă permite acest lucru la cererea procurorului guvernamental,
arătându-se că aceste aspecte pot duce la descoperirea unei încălcări a legii penale a statului;
– atunci când aspectele vizate includ informaţii de spionaj şi contrainformaţii necesare
reprezentanţilor organismelor federale de aplicare a legii, sau serviciilor de informaţii şi protecţie,
imigraţie, apărare naţională sau securitate naţională,pentru a-i ajuta pe aceştia în îndeplinirea
atribuţiilor oficiale;
În cazul deconspirării informaţiilor în condiţiile mai sus arătate şi în baza hotărârii unei
instanţe, oficiali federali pot utiliza informaţiile respective doar în măsura în care acestea sunt necesare îndeplinirii atribuţiilor oficiale, cu respectarea restricţiilor privind deconspirarea neautorizată a informaţiilor de acest tip.
Tot în cadrul acestei secţiuni se defineşte termenul mai sus citat – „informaţii de spionaj”, ca
fiind:
– informaţii, indiferent dacă acestea privesc o persoană din Statele Unite, vizând capacitatea
Statelor Unite de a asigura protecţia împotriva unor atacuri reale sau potenţiale sau alte acte ostile
grave ale unei puteri străine sau ale unui agent aparţinând unei puteri străine;
– informaţii privind actele de sabotaj sau terorism internaţional comise de o putere străină
sau de un agent aparţinând unei puteri străine;
– informaţii privind activităţile clandestine de culegere de informaţii desfăşurate de un
serviciu sau de o reţea de informaţii aparţinând unei puteri străine, sau desfăşurate de un agent al unei puteri străine;
– informaţii privind sau nu o persoană din Statele Unite, vizând o putere străină sau un
teritoriu străin, având legătură cu apărarea naţională, siguranţa naţională sau afacerile externe ale Statelor Unite.
De asemenea, „informaţiile cu privire la spionaj” sunt definite şi în sensul unor informaţii,
privitoare sau nu la un cetăţean al Statelor Unite, care se referă la posibilitatea Statelor Unite de a oferi protecţie împotriva:
– unui atac prezent sau potenţial sau alte acte ostile grave întreprinse de o putere străină sau
de un agent al unei puteri străine;
– actele de sabotaj sau de terorism internaţional săvârşite de o putere străină sau de un agent
al unei puteri străine;
– activităţi clandestine de culegere de informaţii desfăşurate de către un serviciu secret sau
de către o reţea a unei puteri străine sau de către un agent al unei puteri străine;
– informaţii privitoare sau nu la un cetăţean al Statelor Unite, cu privire la o putere străină
sau un teritoriu străin care se referă la apărare naţională, securitatea sau gestionarea afacerilor externe ale Statelor Unite.
În cadrul Secţiunii 216 se aduc precizări în legătură cu procedura emiterii mandatului prin care
se autorizează instalarea şi folosirea înregistrării sau a unui sistem de localizare şi monitorizare în orice locaţie de pe teritoriul Statelor Unite, în sensul în care o instanţă competentă apreciază că procurorul guvernamental a informat instanţa că datele care se vor obţine în urma interceptării sunt relevante pentru derularea unei anchete.

Titlul III se referă la norme privind combaterea activităţilor internaţionale de spălare a
banilor şi finanţare a operaţiunilor de prevenire a actelor teroriste.
În continuarea acestor reglementări s-a plecat de la constatarea că activităţile de spălare a
banilor asigură sursele financiare necesare reţelelor criminale transnaţionale şi au o importanţă
deosebită pentru finanţarea terorismului global şi asigurarea de fonduri pentru atacurile teroriste.
De asemenea, s-a remarcat că anumite jurisdicţii din afara Statelor Unite ale Americii, care
oferă facilităţi „off shore” atât în domeniul bancar, cât şi în alte domenii, menite să asigure
anonimatul, corelate cu deficienţele normelor şi regimurilor de supraveghere financiară, furnizează instrumentele esenţiale de mascare a titularilor tranzacţiilor de fonduri ilicite, rezultate din săvârşirea unei game largi de infracţiuni, de la traficul de droguri, contrabandă cu arme, trafic de fiinţe umane, până la fraude financiare.
Stabilirea de măsuri eficiente în vederea combaterii spălării banilor la nivel internaţional
necesită o acţiune la nivel naţional, bilateral cât şi internaţional, cu folosirea unor mecanisme
special destinate acestui efort, cum ar fi Comitetul de la Basel pentru reglementări bancare şi
practici de supraveghere şi Grupul de lucru pe probleme de spălare de bani din care face parte şi
Statele Unite ale Americii.
În linii generale în acest titlu se reglementează procedurile de obţinere a informaţiilor
financiar-bancare cu privire la tranzacţii suspecte şi măsurile speciale pe care Ministerul de finanţe al SUA le poate lua sau solicita în vederea prevenirii şi combaterii spălării banilor.
Astfel, Ministerul de finanţe poate solicita oricărei instituţii sau agenţii financiare interne să
păstreze registrele de evidenţă şi raportările financiare în legătură cu suma totală a tranzacţiilor sau pentru fiecare tranzacţie, cu privire la o jurisdicţie din afara Statelor Unite, una sau mai multe categorii de tranzacţii din cadrul sau care implică o jurisdicţie din afara Statelor Unite sau unul ori mai multe tipuri de conturi dacă se consideră că respectiva jurisdicţie, instituţie sau categorie de tranzacţie este legată de operaţiuni de spălare de bani..
al SUA le poate lua sau solicita în vederea prevenirii şi combaterii spălării banilor.
Astfel, Ministerul de finanţe poate solicita oricărei instituţii sau agenţii financiare interne să
păstreze registrele de evidenţă şi raportările financiare în legătură cu suma totală a tranzacţiilor sau pentru fiecare tranzacţie, cu privire la o jurisdicţie din afara Statelor Unite, una sau mai multe categorii de tranzacţii din cadrul sau care implică o jurisdicţie din afara Statelor Unite sau unul ori mai multe tipuri de conturi dacă se consideră că respectiva jurisdicţie, instituţie sau categorie de tranzacţie este legată de operaţiuni de spălare de bani..

Conform dispoziţiilor din acest titlu, ministrul de finanţe poate cere oricărei instituţii sau
agenţii financiare informaţii cu privire la:
– identitatea şi adresa participanţilor la o tranzacţie sau legătură, inclusiv identitatea
iniţiatorului pentru fiecare transfer de fonduri;
– gradul de legalitate în care acţionează un participant la fiecare tranzacţie;
– identitatea deţinătorului real de fonduri implicat în fiecare tranzacţie;
– o descriere a fiecărei tranzacţii;
De asemenea, se vor solicita informaţii referitoare la deţinătorul real al unui cont deschis
sau deţinut în S.U.A de către o persoană străină care implică o jurisdicţie din afara Statelor Unite, una sau mai multe categorii de tranzacţii din cadrul sau care implică o jurisdicţie externă sau una ori mai multe tipuri de conturi dacă se apreciază că acestea au legătură cu spălarea de bani.
Se vor solicita informaţii şi cu privire la anumite conturi corespondente şi creditoare pentru
a se obţine date referitoare la identificarea fiecărui client al unei instituţii financiare care poate folosi sau ale cărei tranzacţii sunt derulate prin cont creditar sau corespondent, cât şi informaţii similare cu cele pe care instituţiile depozitare le obţin în cursul obişnuit al afacerilor legale de clienţii rezidenţi în SUA.
În cadrul Secţiunii 314 se indică domeniile în care se impune cooperarea şi facilitarea
schimbului de informaţii în scopul descurajării fenomenului de spălare de bani:
– cu privire la probleme legate de finanţarea grupurilor teroriste, a mijloacelor prin care
aceste grupuri pot transfera fonduri în întreaga lume, inclusiv pe teritoriul Statelor Unite, chiar şi prin intermediul unor organizaţii de caritate, a unor organizaţii non-profit şi a unor organizaţii nonguvernamentale,precum şi măsura de apariţie a riscului ca instituţiile financiare din Statele Unite să fie implicate, fără voia lor, în astfel de finanţări;
– cu privire la stabilirea relaţiilor, în special a celor de natură financiară între traficanţii
internaţionali de narcotice şi organizaţiile teroriste internaţionale, în măsura în care membrii
acestora sunt angajaţi în activităţi comune şi a dimensiunii relaţiilor de cooperare dintre aceştia în domeniul colectării şi transferării fondurilor în aceste scopuri;
– cu privire la mijloacele prin care se urmăreşte facilitarea identificării conturilor şi a
tranzacţiilor în care sunt implicate grupările teroriste, precum şi a schimbului de informaţii cu
privire la astfel de conturi şi tranzacţii care au avut loc între instituţiile financiare şi organele de aplicare a legii.
În cadrul Secţiunii 317 se stabileşte competenţa cu privire la activităţile de spălare a banilor
în sarcina instanţelor de judecată care au drept de jurisdicţie asupra oricărei persoane străine,
inclusiv asupra oricărei instituţii financiare autorizate de legislaţia unui stat străin, împotriva cărora se deschide o acţiune judiciară, dacă:
– persoana străină comite o infracţiune cu implicarea unei tranzacţii financiare, care s-a
înregistrat în totalitate sau parţial pe teritoriul Statelor Unite;
– persoana străină transferă în interes personal un bun asupra căruia Statele Unite deţine
dreptul de proprietate, în virtutea intrării în vigoare a unui ordin privind confiscarea sa de către o instanţă din Statele Unite;
– persoana străină este o instituţie financiară care deţine un cont bancar la o instituţie
financiară din Statele Unite.
Instanţele judecătoreşti pot emite ordine de indisponibilizare sau pot să hotărască
declanşarea procedurilor necesare pentru a certifica faptul că orice cont bancar sau altă proprietate deţinută de către persoana cercetată pe teritoriul Statelor Unite sunt puse la dispoziţia instanţei.
Un accent deosebit se pune în combaterea spălării banilor pe cooperarea internaţională privind
depistarea iniţiatorilor de transferuri electronice şi în combaterea operaţiunilor de spălarea banilor, infracţiunilor financiare şi finanţarea grupărilor teroriste.
O altă problemă majoră legată de finanţarea terorismului internaţional o regăsim în Secţiunea 371
ce reglementează normele referitoare la infracţiunea de contrabandă cu valută.
Această infracţiune este definită ca fiind fapta persoanei care cu intenţie ascunde mai mult
de 10.000 de dolari în bani lichizi sau alte instrumente monetare asupra propriei persoane sau în alte locuri, bagaje, mărfuri sau containere, transportă sau transferă astfel de bani sau instrumente monetare dintr-o localitate din Statele Unite într-alta din afara Statelor Unite sau dintr-un loc din afara Statelor Unite într-unul din interiorul SUA.
La redactarea textului ce incriminează infracţiunea de contrabandă cu valută s-a avut în
vedere constatările Congresului SUA care a apreciat că transportul şi trecerea frauduloasă a banilor lichizi în cantităţi mari poate reprezenta acum cea mai obişnuită formă de spălare a banilor, iar deplasarea unor sume mari de bani lichizi este unul din semnele cele mai concludente de avertizare că este vorba de trafic de droguri, terorism, spălare de bani, evaziune fiscală şi alte infracţiuni specifice crimei organizate.
Alături de actele şi faptele de trecere frauduloasă a frontierei cu lichidităţi valutare, se află
prevederile privind falsificarea de monedă şi a obligaţiilor inclusiv prin folosirea unei imagini
digitale sau electronice, ori o imagine analogă a acestora a unui bon, certificat de trezorerie, chitanţă sau declaraţie de plată.
Importanţa arătată acestor prevederi de către iniţiatorii Legii Patriot (Patriot Act) rezultă din
faptul că spălarea de bani reprezintă principala modalitate de finanţare a terorismului internaţional,ori reducerea sau anihilarea unor astfel de fluxuri financiare „murdare” ar putea determina o scădere considerabilă a acţiunii grupărilor teroriste.
În titlul IV al Legii Patriot (Patriot Act) sunt enumerate mai multe dispoziţii care vin să
întregească un pachet de măsuri cu privire la securitatea frontierelor Statelor Unite ale Americii.
Se poate observa interesul sporit acordat de guvernul american în legătură cu asigurarea
personalului necesar la frontiera nordică şi cu privire la accesul de către Departamentul de Stat şi Serviciul de Imigrare a anumitor informaţii de identificare privind cazierele solicitanţilor de
rezidenţă şi a celor care solicită intrarea în SUA.
Serviciul Secret al Statelor Unite îşi exercită autoritatea în conformitate cu acordul încheiat
între Ministerul Finanţelor şi Procurorul General, având şi o jurisdicţie suplimentară de anchetare a fraudelor dispozitivelor de acces, falsificarea dispoziţiilor sau documentelor de identitate şi orice fraudă sau acte infracţionale ori ilegale săvârşite în cadrul sau împotriva instituţiilor financiare protejate de stat.
Secţiunea 808 aduce o serie de elemente suplimentare în definirea terorismului ca
infracţiune împotriva federaţiei Statelor Unite, procedându-se la o prezentare a acestora în contextul general al definiţiei date acestei infracţiuni.
În acest sens sunt enumerate acte şi fapte ce constituie elementul material complex al acestei
infracţiuni, constând în:
– distrugerea aparatelor de zbor sau a echipamentelor de zbor;
– violenţa din aeroporturile internaţionale;
– incendierea premeditată din sfera teritorială şi maritimă;
– încălcarea normelor legale privind fabricarea, deţinerea şi folosirea armelor biologice,
chimice şi nucleare, cât şi a explozibililor plastici;
– asasinarea şi răpirea membrilor congresului, cabinetului sau Curţii Supreme;
– incendierea premeditată sau bombardarea proprietăţilor guvernului S.U.A ce pot avea ca
efect moartea unor persoane;
– incendierea şi bombardarea proprietăţilor folosite în cadrul comerţului interstatal;
– asasinarea sau tentativa de asasinare în timpul unui atac asupra unei locaţii federale cu o
armă periculoasă;
– conspiraţia la crimă, răpire sau rănirea persoanelor străine;
– protecţia computerelor şi cyberterorismul;
– pirateria aeriană;
– atacul cu armă periculoasă asupra echipajelor de zbor;
– folosirea armelor sau a mecanismelor explozive sau incendiare de natură să pună în
pericol vieţile omeneşti şi aparatele de zbor;
– deteriorarea sau distrugerea reţelei interstatale de conducte prin care se transportă gaz sau
lichide periculoase.
În efortul Statelor Unite ale Americii de prevenire a acţiunilor teroriste se înscrie şi eficientizarea activităţilor de culegere de informaţii şi valorificare acestora de către organele de aplicare a legii în termeni operaţionali reali.
În acest sens, în cadrul prevederilor Titlului IX – se stabileşte responsabilitatea directorului
C.I.A de a oferi asistenţă procurorului general pentru a avea garanţia că informaţiile rezultate din supravegherea electronică sau percheziţiile fizice sunt valorificate astfel încât să servească în mod eficient şi efectiv scopurilor serviciului secret extern.
Procurorul general sau conducătorul oricărui alt departament sau agenţii din cadrul
Guvernului federal cu responsabilităţi în domeniul aplicării legii, va încunoştinţa imediat pe
directorul Serviciului de Informaţii despre datele rezultate din anchetele penale cu privire la
informaţii ce privesc agenţii străini .
Congresul S.U.A a concluzionat că ofiţerii şi angajaţii comunităţii de informaţii din cadrul
guvernului federal, în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, trebuie să fie sprijiniţi şi încurajaţi să depună toate eforturile pentru a stabili şi menţine relaţii specifice serviciilor secrete cu orice persoană, entitate sau grup în scopul obţinerii de informaţii privind identitatea, locaţia, resursele
financiare, apartenenţa, capacităţile, planurile sau intenţiile unui terorist sau al unei organizaţii teroriste, sau informaţii cu privire la orice altă persoană, entitate sau grup, inclusiv guvern străin implicat în adăpostirea, finanţarea, sprijinirea unui terorist sau al unei organizaţii teroriste.
Din prezentarea acestui document rezultă noile tendinţe în politica de securitate promovată
de S.U.A, fiind evidente preocupările factorilor de decizie de a da coerenţă şi eficienţă unui cadru normativ adaptat la noile provocări ale începutului de mileniu la adresa securităţii naţionale.
Se remarcă şi noile abordări ale competenţelor funcţionale sporite ale instituţiilor statului pe
fondul unui conflict asimetric generat de noile forme de acţiune teroriste la nivel global şi care prin dimensiuni şi periculozitate au marcat în mod decisiv evoluţia societăţii omeneşti la începutul acestui secol.
În acest sens, după cum a afirmat preşedintele S.U.A, George W. Bush la semnarea Legii
Patriot (Patriot Act), că acest document a ţinut cont de noile realităţi şi pericole generate de
terorismul modern, reprezentând un instrument de mare ajutor pentru întărirea cadrului legal
necesar identificării, demontării şi împiedicări oricăror acţiuni teroriste, cât şi pedepsirea teroriştilor înainte ca aceştia să lovească din nou.

sursa:GEORGE BĂLAN
Procuror General al Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
http://fs.legaladviser.ro/3787e946bcbdd1cc5bfa1ab648873875.pdf