Amiralul Radford este de părere că puterea aeriană reprezintă „capacitatea unei naţiuni de a exploata spaţiul aerian în interesul propriu, în timp ce, la război, interzice acest lucru
inamicului“.
De fapt, puterea aeriană se materializează printr-un complex de forţe, mijloace şi acţiuni ce-i permit unui stat să-şi manifeste suveranitatea în spaţiul aerian şi de circulaţie aeriană,
să impună sancţiuni sau să distrugă valori ale unui inamic, să reziste la exercitarea forţei de către acesta, iar în mediul global, să contribuie la sporirea încrederii reciproce, a libertăţii,
democraţiei, securităţii şi stabilităţii.
Puterea aeriană nu este, deci, reprezentată de forţele aeriene ale unui stat, ci constituie, după Stefan T. Possony, „un complex de cel puţin 15 elemente diferite, fiecare trebuind să
fie considerat indispensabil. Importanţa relativă a fiecăruia este variabilă şi, totuşi, absenţa unuia pune în pericol controlul spaţiului aerian şi împiedică exploatarea sa. Cele 15 elemente
sunt: materiale şi combustibili; potenţial industrial; provizii de unelte şi o rată înaltă a progresului tehnologic; baze şi forţe de protecţie; comunicaţii şi electronică; logistică şi provizii;servicii auxiliare; forţe aeropurtate; rachete dirijate şi arme nucleare; avioane; resursă umană, antrenament; moral; informaţii; cercetare şi inventivitate; tactici, strategie,planificare“ rezultat al unei integrări a multiplelor capacităţi de care dispune un stat pentru a-şi exercita voinţa şi influenţa în spaţiul aerian, puterea aeriană include: aero-flotele, aviaţia utilitară,cea sportivă şi cea de urgenţă, precum şi alte categorii de mijloace aeriene; sistemul de informaţii aeriene amplasat în spaţiile aerian, terestru şi maritim, ca şi în Cosmos, infrastructurile şi logisticile aeriene; sistemul de control al spaţiului aerian; industria aeronautică şi industria complementară acesteia;
Analiştii accentuează, cum e şi normal, faptul că varietatea centrelor de greutate dintr-un teatru disipează şi nu asigură concentrarea forţelor pe un punct decisiv.
Warden pune, de asemenea, un mare accent pe misiunea de interzicere aeriană, misiune tradiţională, care însă este considerată de T. G. Murphy, şi nu numai, aplicabilă exclusiv
obiectivelor de suprafaţă. Tot un specialist american, colonelul de aviaţie John Boyd, elaborează o nouă teorie, aplicabilă în domeniul puterii aeriene, teoria buclei OODA (Observare-
Orientare-Decizie-Acţiune).
Potrivit lui Herve Coutau-Begarie, în interiorul strategiei aeriene, vom face cunoştinţă cu o strategie convenţională şi alta alternativă, cu una a războiului total şi alta a conflictului limitat, cu una a aneantizării şi alta a uzurii, cu una de distrugere şi alta de interzicere, cu una ofensivă şi alta defensivă, cu una de disuasiune şi alta de acţiune.
Pe coordonatele strategiei războiului non-contact, care este un efect al noilor tehnologii supersofisticate, strategia operaţională aeriană exersează o angajare limitată, precisă, cu
lovirea punctelor vulnerabile (fără pierderi colaterale sau cu pierderi colaterale minime) şi a centrelor vitale, astfel încât reacţia adversă să devină imposibilă sau ineficace, iar de partea
opusă, folosirea celor mai variate mijloace şi acţiuni – terorism, gherilă, război total sau civil, informaţional, psihologic, mediatic etc.
Urmărirea performanţei în construcţia aparatelor de zbor, a sistemelor de arme şi a sistemelor sistemelor de luptă continuă, precipitat,odată cu efortul de dezvoltare a unei strategii noi a forţelor şi mijloacelor.
Interdependenţa dintre strategie şi tehnologie generează,la sfârşit de secol, acţiunea militară strategică integrată, cu conceptele americane ale „Bătăliei aero-terestre 2000“ şi „loviturii în adâncime“ (în desfăşurarea cărora puterea aeriană are un loc esenţial, datorită sistemelor de cercetare-lovire de mare precizie şi nu numai), care extind câmpul de luptă la dimensiunile teatrului de acţiuni militare şi pun accentul pe acţiunile întrunite ale forţelor terestre şi forţelor aeriene.
Lovirea precisă de la mare altitudine a obiectivelor indicate de la sol (de către forţele speciale) sau prin reţeaua senzorilor specifici conceptului de Război Bazat pe Reţea,
(RBR), selectate de sistemul reţelelor centrale de conducere (teoria „loviturilor chirurgicale“), este caracteristica strategiei operaţionale aeriene actuale. Manevra se planifică după
conceptul centrelor de greutate definite de colonelul John Warden.
Un alt strateg remarcabil, americanul John Boyd, autor,cum am precizat anterior, al teoriei buclei OODA (Observare- Orientare-Decizie-Acţiune), solicită o schimbare de paradigmă
planificatorilor armatei SUA, spre operaţii care să menţină inamicul în stare de dezechilibru, dezinformare şi imposibilitate de a-şi folosi puterea militară în mod coeziv.
Campania aeriană „Şoc şi groază“ din Irak a avut elemente ale gândirii, de-acum clasicului, Boyd. Strategia campaniei a vizat lungirea buclei OODA a irakienilor, prin lovirea sistemului C4I, a punctelor de conducere ale regimului, infrastructurii critice de bază, astfel că regimul lui Saddam nu a mai fost apt de a duce acţiuni militare coerente şi a clacat rapid.
Generând noncooperativitatea centrelor de greutate irakiene (realizată după concepţia aceluiaşi Boyd, care perfecţionează teoria lui Warden, sugerând lovirea conexiunilor vulnerabile
dintre aceste centre), americanii reuşesc să paralizeze psihologic regimul lui Saddam chiar de la începutul războiului.
La nivelul unei puteri aeriene de genul celei a SUA, mascarea strategică, războiul electronic, mijloacele de transmisiuni şi sistemele C4ISR permit conducerea acţiunilor în timp real. Manevra aeriană poate să se înscrie într-o buclă scurtă OODA – Observare, Orientare, Decizie, Acţiune -, buclă ce se parcurge în doar câteva minute. Paralizia strategică a adversarului se sprijină pe creşterea în putere a armelor aer-sol de precizie, de la 8 la sută pe timpul operaţiei Desert Storm la 70 la sută în operaţia Iraqi Freedom.
În Europa, construcţia avionului A 400 M este parte a strategiei puterii aeriene continentale viitoare şi răspuns la nevoile de tip aerian militar strategic. Din păcate, puterea aeriană a statelor europene este marcată serios de problemele bugetare naţionale.
Caracteristici ale puterii aeriene .
Puterea aeriană deţine o sumă de caracteristici specifice, care o diferenţiază net de puterea terestră şi puterea maritimă. Majoritatea abordărilor domeniului, consideră că viteza este cea mai importantă dintre acestea, deoarece constituie elementul decisiv în proiecţia puterii strategice, dar şi tactice, şi în reducerea timpului de expunere a mijloacelor sale la loviturile adversarului. Se apreciază că viteza este un factor de conservare a iniţiativei şi o condiţie esenţială de folosire a mijloacelor în operaţia aeriană. Altitudinea îi asigură puterii
aeriene dominarea adversarului, dar şi posibilitatea unor acţiuni la distanţa de securitate. Raza de acţiune nelimitată sau capacitatea de a lovi în orice punct al globului îi dă puterii aeriene o libertate de mişcare remarcabilă faţă de forţele terestre sau navale.
O caracteristică unică este ubicuitatea, ce reprezintă posibilitatea de a înfrunta ameninţări simultane pe zone geografice.
mult mai vaste decât ale sistemelor de suprafaţă. În acelaşi timp, supleţea în întrebuinţare conferă puterii aeriene capabilitatea de a îndeplini misiuni foarte variate şi a produce efecte ample, permiţând, totodată, adaptarea relativ uşoară la circumstanţe şi situaţii schimbătoare. Prin viteză şi raza de acţiune, puterea aeriană are o capacitate de reacţie deosebită, foarte utilă pentru o desfăşurare rapidă pe teatre îndepărtate, pentru gestionarea crizelor etc. Puterea
aeriană are, de asemenea, posibilitatea unei concentrări în timp şi spaţiu, la momentul şi în locul dorit.
Puterea aeriană va domina, credem, teatrul de acţiuni militare din punct de vedere al cunoaşterii, realizând o supremaţie aeriană completă, pe o strategie tot mai nonletală,
cu pătrunderea în interiorul cercurilor de decizie ale inamicului şi afectarea centrelor sale de greutate fundamentale, realizând mereu „paralizia strategică cu atacurile paralele, pentru a oferi
opţiunile cele mai flexibile, mai puţin costisitoare şi mai puţin distructive în ducerea operaţiilor şi dezvoltarea războiului.
Introducerea tehnologiilor nonletale în toate tipurile de conflicte preconizate (războiul total, războiul terorist,proliferarea nucleară etc.) este o concepţie ce convinge pe teoreticienii confruntărilor viitorului că va induce în misiunile noi ale puterii aeriene unele particularităţi de întrebuinţare importante.
Viitoarele platforme aeriene nonletale vor încorpora tehnologie de ascundere ce va include aeronave, rachete şi sisteme speciale care vor spori siguranţa şi acurateţea misiunilor, diminuând semnificativ pierderile umane. Misiunile aeriene nonletale vor conduce la economii importante în spaţiul desfăşurării forţelor în teatre, al personalului şi materialului
utilizat în război şi al reconstrucţiei ulterioare a infrastructurii inamicului.
Nu neglijăm, în context, nici conceptul „pierderi zero“, care îndeamnă la o multiplicare a numărului misiunilor aeriene letale, duse, în condiţii de grad ridicat de risc, cu mijloace de
zbor fără pilot.
Viitorul previzibil al puterii aeriene este cuprins inclusiv în evoluţia cercetării şi, mai ales, a pieţei de tehnică de profil,care cunoaşte, din 2003, după campania aeriană de succes din
Irak, o creştere substanţială la capitolul avioane de luptă grele (F/1-18, F-15, F-16 şi noul F/1-22 Raptor sau Joint Strike Fighter – JSF, Mirage 2000-9, Rafale, Eurofighter etc.),
avioane de transport militar greu (Boeing C-17, Hercules C-130, A-400 M), elicoptere militare, însă şi în sectorul spaţial, cu o extindere a programelor comune în cadrul alianţelor şi
parteneriatelor tehnologice, care urmăresc creşterea capacităţii de propulsie, a preciziei rachetelor, a puterii turbinelor, dar şi a mentenanţei globale a elicopterelor, a calităţii echipamentelor aeronautice şi spaţiale, etc.
Tocmai complexitatea puterii aeriene, care, potrivit generalului „Hap“ Arnold, reprezintă „întreaga activitate de aviaţie: civilă şi militară, comercială şi particulară, potenţială şi
existentă“, o face să aibă şi anumite limitări importante.
Teoreticienii puterii aeriene aşază, pe primele locuri,discontinuitatea, sarcina utilă limitată şi fragilitatea. Apreciate mai degrabă limitări relative, cele trei elemente ştirbesc, fără
îndoială, din calităţile puterii aeriene. Discontinuitatea este dată de faptul că aeronavele nu pot zbura la nesfârşit. Realimentarea în aer nu rezolvă problema reînarmării sau întreţinerii în aer.Urmarea este că zborurile se cer repetate.Sarcina utilă limitată constituie un impediment major în abordarea misiunilor. Totuşi, o încărcătură utilă redusă desfăşurată rapid este mai valoroasă în stabilizarea unei situaţii critice, decât una redusă desfăşurată cu întârziere.
Fragilitatea mijloacelor aeriene este o constrângere dată de necesitatea de a fi cât mai uşoare, fără însă a le face vulnerabile. Numai un comandament unic, care coordonează şi concentrează resursele foarte limitate în locul şi timpul cerut, poate asigura coerenţa necesară unor acţiuni aeriene care să înlăture un asemenea obstacol.
Rezistenţa aerului din atmosferă este o caracteristică ce limitează acţiunea aviaţiei şi care, în spaţiul extraatmosferic, este înlăturată. Tot ca exemplu, bazarea în spaţiu a mijloacelor
militare sporeşte reactivitatea puterii spaţiale.
Politicul sau voinţa politică limitează drastic, uneori,acţiunile puterii aeriene. Motivaţii diverse, dintre care nu putem omite necunoaşterea profundă a domeniului şi a importanţei
acestuia, determină politicul să blocheze sau să slăbească forţa puterii aeriene, grevând asupra capacităţii militare defensive a statului.
Există însă şi limitări tehnice recunoscute: ale anduranţei mijlocului aerian, discreţiei, razei de acţiune, sensibilităţii la condiţiile meteo.
Acţiunile aeriene în orice condiţii de vreme sunt tot mai mult posibile, însă, datorită dezvoltării sistemelor perfecţionate de navigaţie. Asemenea limitări sunt oarecum diminuate prin demersurile cercetăriidezvoltării tehnice militare, iar în cazul razei de acţiune, prin poziţionarea corespunzătoare a bazelor aeriene la nivel naţional, global sau spaţial.
SUA reduc, în acest sens,personalul şi tehnica bazelor militare mari, pentru a investi în baze mici, temporare, plasate cât mai aproape de zonele de conflict potenţial, fapt ce va creşte capacitatea de reacţie a Forţelor Aeriene şi puterea aeriană globală.Responsivitatea puterii aerospaţiale este mult mai mare decât a puterii aeriene, datorită manevrabilităţii sporite a platformelor aeriene şi spaţiale.
Condiţia fundamentală a existenţei unei viitoare puteri aeriene adecvate o reprezintă dezvoltarea superioară. În termeni mai largi, John C. Cooper aprecia că „O naţiune poate să aibă elemente de putere aeriană, dar totuşi să rămână în urmă, dacă guvernul său nu-i asigură dezvoltarea superioară.
Atitudinea şi acţiunile guvernului vor determina mărimea puterii aeriene şi vor afecta eficienţa forţei aeriene civile a industriei noastre aeronautice şi a facilităţilor – prin aceasta – puterea aeriană existentă.
Configuraţia puterii aeriene viitoare, construită în termenii cerinţelor confruntărilor militare asimetrice, ale pericolului terorismului global şi proliferării armelor de distrugere în masă, va fi definită de:
- sisteme ultraperformante de comandament şi conducere a operaţiilor aeriene;
- sisteme de control şi supraveghere aeriană şi spaţială care să-i confere o siguranţă aeriană deplină;
- capacitatea de a lovi şi distruge obiectivele cu precizie maximă şi pierderi colaterale minime, la distanţă, prin sisteme de rachete şi arme ce execută lovituri chirurgicale, în orice condiţii de timp;
- personal profesionalizat, adaptat cerinţelor câmpului de luptă cibernetizat;
- o reţea adecvată de baze aeriene interne şi/sau externe,dublată de o reţea de telecomunicaţii moderne;
- mijloace aeriene puternic autoprotejate, prin capacităţi de ascundere şi sisteme de contramăsuri sigure, care să realizeze protecţia prin bruiaj şi evitarea lovirii din toate
mediile;
- o forţă aeriană de proiecţie modernă, înnoită cu mijloace de transport strategic şi tactic, logistic.
realimentare în zbor, pentru misiuni de intervenţie rapidă şi de gestionare a crizelor;
- sisteme de apărare aer-sol şi sol-aer puternice, pentru protejarea centrelor vitale şi de greutate proprii;
- elicoptere pentru recuperarea piloţilor de luptă, pentru misiuni contrateroriste, operaţii speciale etc.
Pe linie nucleară, SUA au în vedere dezvoltarea de arme nucleare de dimensiuni reduse, dar şi de arme de 100 kilotone antibunker antiatomic, fabricarea de arme nucleare tactice de luptă, realizarea unei apărări antirachetă a teritoriului naţional şi al statelor cu care s-au încheiat acorduri, precum şi a unei apărări antirachetă a teatrului, cu rachete de croazieră şi lasere
aeropurtate sau spaţiale. Măsuri de modernizare a armamentului nuclear vor lua şi restul statelor deţinătoare.
Celelalte state dezvoltate din NATO şi UE îşi vor procura sisteme AWACS (de avertizare şi control aeropurtate) pentru conducerea operaţiilor aeriene şi asigurarea interoperabilităţii cu forţele aeriene ale SUA şi ale altor state membre în acţiuni comune.
Viitorul puterilor aeriene depinde semnificativ de programele de cooperare tehnică şi tehnologică internaţională.
Domeniul cooperării va cuprinde: aeronavele de luptă avansate (gen JSF), vehiculele fără pilot, sistemele avansate spaţiale, sistemele radar de supraveghere şi atac la ţintă (SUA şi Marea
Britanie cooperează pentru realizarea interoperabilităţii între sistemul american JSTARS şi cel englez ASTOR).
Campania globală împotriva terorismului oferă lecţii critice pentru aplicarea puterii aeriene şi aerospaţiale.
Menţinerea dominării spaţiului aerian se va sprijini pe dezvoltarea tehnicii de aviaţie, a securităţii, transportului, a conceptelor, a tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor.
Operarea în întreg spectrul conflictelor, cu folosirea forţei rapid, selectiv şi decisiv, necesită ca fiecare componentă a puterii aeriene pusă la dispoziţia Alianţei să fie capabilă de a
demonstra viteză de reacţie la toate nivelurile războiului, putere de penetrare, susţinere şi interoperabilitate. Aceasta presupune că înseşi puterile aeriene ale statelor membre sunt structurate, înzestrate şi instruite pentru ca, împreună cu celelalte categorii de putere ale statelor – terestră şi maritimă -, să constituie capacităţi coezive şi credibile, care să poată face faţă noilor provocări şi pericole din mediul naţional, regional şi global de securitate.
La nivelul Alianţei, creşterea capabilităţilor aeriene pe baza Iniţiativei de la Praga asupra Capacităţilor (PCC) va conduce la implementarea de noi sisteme de culegere şi prelucrare a informaţiilor, de supraveghere aeriană şi lovire automată a ţintelor,noi muniţii dirijate de mare precizie şi mijloace de neutralizare a apărării antiaeriene a inamicului, de transport aerian strategic, reaprovizionare în aer etc., care vor accentua specializarea şi revizuirea priorităţilor, multinaţionalitatea.
În eforturile de consolidare a capacităţilor de răspuns la noile ameninţări, România, ca stat membru NATO, aliat al SUA, dar şi viitor membru al UE, va trebui să realizeze o reconfigurare a puterii sale aeriene care să-i permită să îndeplinească noi tipuri de operaţiuni desfăşurate la distanţă, la pace, criză şi război, să facă faţă cu succes provocărilor viitoare din mediul regional şi global de securitate.
Sursa:UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate
Dr. Constantin MOŞTOFLEI Vasile POPA
ÎNTREBUINŢAREA PUTERII AERIENE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI.
REALITĂŢI, TENDINŢE, IMPLICAŢII.
pe data viitoare,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu