SECURITATEA CA PUTERE

Abordarea traditionala a studiilor de securitate in cursul sec. XIX-XX pune un accent deosebit pe puterea militara a statului. Asa cum am vazut in cursul introductiv, securitatea este inteleasa ca putere, indeosebi ca putere militara.
Originea acestei abordari se plaseaza la inceputul secolului al XIX-lea in Europa si
este reprezentata de autori cunoscuti din domeniul strategiei si artei militare.
Securitatea este înţeleasă ca artă militară, pentru că războiul este, la rândul său,
înţeles ca o funcţie principală şi permanentă a statului. Pacea este percepută ca o
stare intermediară între războaie, starea “naturală” fiind cea de război. Încât, în
abordarea tradiţională a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se putea
obţine numai printr-o pregătire permanentă pentru război. Faptul că educaţia millitară se adresa îndeosebi elitei iar o bună parte a elitei se ocupa numai de
administrarea chestiunilor legate de război şi pregătirea războiului, domeniul a
fost denumit artă militară. Practic, educaţia specifică, inspiraţia marilor
comandanţi, devotamentul şi disciplina trupelor, conducerea operaţiilor concurau
la punerea în aplicare a principiilor artei militare pentru obţinerea victoriei în
război şi asigurarea, în acest fel, a securităţii. Mai târziu, când tehnologia
avansată şi managementul au pătruns în afacerile militare, victoria în război a
depins mai puţin de educaţia şi inspiraţia comandanţilor şi mai mult de calculaţia
şi planificarea statelor majore şi precizia echipamentelor.

Ca precursori ai studiilor de securitate pot fi amintiţi străluciţi reprezentanţi ai
artei militare: (printre alţii):
􀂃 Carl von Clausewitz (1780-1831)
􀂃 Antonie Henri de Jomini (1779-1869)
􀂃 Niccolo Machiavelli (1469-1527)
􀂃 Basil Liddell-Hart (1895-1970)

Machiavelli:
• Razboiul este o parte importanta a politicii;
• Incertitudinea determina caracterul si metodele razboiului;
• Scopul razboiului trebuie sa fie infrangerea totala a inamicului;
• Razboiul trebuie sa fie scurt si precis;
• Batalia decisiva trebuie sa fie scopul unei campanii militare;
• Comanda sa fie in mainile unei singure persoane;
• Succesul militar depinde de ordine si disciplina;
• Intre conducerea politica si militara trebuie sa existe o relatie apropiata
si armonioasa.

Clausewitz si Jomini:
• Razboiul este o continuare a politicii cu alte mijloace;
• Diviziunea “strategic” si “tactic/operational”;
• Rolul logisticii;
• Relatia dintre autoritatile politice si militare.
Liddel Hart:
• Dislocarea fizica si psihica a inamicului;
• Separarea fortelor inamicului;
• Taierea liniilor de aprovizionare;

Securitatea ca putere. Studiile strategice si definirea insecuritatii.
In secolul al XX-lea, securitatea este subsumata domeniului studiilor strategice
(strategic studies), indeosebi dupa 1945. In contextul razboiului rece, a
confruntarii Est-Vest si a cursei inarmarilor, in care inarmarea nucleara a jucat
rolul principal, securitatea a fost inteleasa ca echilibrul fragil al arsenalelor
militare ale celor doua parti. Strategiile politice derivate din aceasta confruntare
politica, ideologica, economica si militara au generat o serie de teorii
subordonate in geopolitica (cum a fost teoria rimland-ului, vezi cursul de
Geopolitica), in relatiile internationale (cum a fost strategia containement-ului,
vezi cursul de Relatii Internationale), in strategia militara (vezi conceptul de
deterrence), in economie (teoria “o lume, doua sisteme”), in ideologiile politice
(razboiul ideologic, cu variantele sale inspirate din democratie, drepturile omului
versus “socialism real”, etc). Perioada 1945-1990 poate fi considerata perioada
de apogeu a securitatii inteleasa ca putere militara. Nivelul arsenalelor militare
atins de cele doua superputeri – Uniunea Sovietica si Statele Unite – a fost atat
de ridicat, incat, in caz de razboi, putea duce la distrugerea intregii omeniri.
Pentru managementul razboiului rece, perioada in care dominanta este
dimensiunea militara, a fost dezvoltat domeniul studiilor strategice. Barry Buzan
(1991, vezi bibliografia recomandata) defineste studiile strategice ca ocupanduse
“in mod esential de impactul tehnologiei militare asupra relatiilor dintre state”.
Acest prim plasament al studiilor strategice ne arata apartenenta lor la scoala
realista a relatiilor internationale, ale carei premise teoretice sunt construite pe
ipoteza sistemului international anarhic, asa cum am aratat in cursul introductiv.
In sistemul international, spune unul dintre reprezentantii scolii realiste (Robert
Osgood, 1967), “forta trebuie sa fie un instrument esential al politicii
internationale in conditii de anarhie, asa cum alegerile sunt pentru politica
interna in conditiile unei democratii organizate”. De asemenea, Michael Howard
(1970), argumenteaza ca “forta este un element ineluctabil in relatiile
internationale, nu din cauza unei tendinte umane inerente de a o utiliza, ci
pentru ca exista posibilitatea utilizarii ei. De aceea, forta trebuie descurajata,
controlata si, daca orice altceva esueaza, utilizata cu masura si restrangere”.
Howard defineste chiar una dintre chestiunile cele mai spinoase ale relatiilor
internationale, anume “cei care renunta la utilizarea fortei, ajung la mila celor
care nu renunta la ea”. (citate din B. Buzan, op.cit.) Acesta viziune se incadreaza
in unul dintre curentele filosofiei occidentale, cu radacini inca in evul mediu daca
avem in vedere una dintre maximele filosofului Spinoza care spune “Fiecare are
atata dreptate in lume dupa cata forta are”.
Din cele prezentate pe scurt pana aici, deducem, impreuna cu reprezentantii
scolii realiste, ca starea “naturala” a sistemului international nu este starea de
securitate, ci de insecuritate. In viziunea realista/neorealista, relatiile
internationale sunt in primul si in primul rand despre putere si securitate. In
centrul atentiei se afla statele, puterea detinuta de acestea si, date fiind
implicatiile anarhiei, insecuritatea. Deosebirea dintre politica interna si
internationala se plaseaza tocmai la nivelul securitatii: politica interna se bucura,
de obicei, de securitate – insecuritate pe plan intern exista doar atunci cand
mecanismul politic s-a defectat atat de mult incat a degenerat in conflicte interne
violente; politica externa este, in mod normal si consistent, bazata pe
insecuritate, pentru ca sistemul nu a fost nicicand reglat sa produca securitate.
In studiile strategice, insecuritatea este definita in primul rand ca “a fi vulnerabil la a fi serios afectat de utilizarea deliberata a fortei de catre altii” (citat dupa T.Terrif, S. Croft, L. James, P. Morgan, Security Studies Today, Polity Press, 1999,p.39). Obtinerea securitatii trebuie inteleasa, in orizontul scolii realiste, mai degraba ca managementul insecuritatii decat ca eliminarea acesteia. Un control optim al insecuritatii asigura o stabilitate relativa a sistemului international,stabilitate definita de teoria echilibrului de putere (balance of power).
Managementul insecuritatii, cu mijloace de forta, inseamna, deci, securitate.
Din perspectiva studiilor strategice se pot desprinde cateva principii generale
privind sursele de insecuritate:
1. Competitia necontrolata sau insuficient controlata a statelor pentru putere (si
pentru alte valori obtinute prin intermediul puterii) conduce la insecuritate
persistenta (pervasive insecurity) pe plan international.
2. Obtinerea securitatii se realizeaza pe baze individuale (la nivel de stat) cat mai
mult posibil (datorita absentei unor norme efective stabilite de o autoritate
internationala superioara si/sau datorita incertitudinii obtinerii de garantii sau
asistenta ferma din partea altor state; aliantele de securitate (bazate in primul
rand pe principiul common defense – vezi NATO) sunt create pentru a “completa”
securitatea individuala a fiecarui membru al aliantei; aliantele nu asigura
securitatea in mod absolut.
3. Nevoia de a te baza pe forta si pe amenintarea cu forta in diferite instante
alimenteaza insecuritatea;
4. Aplicarea foarte limitata a principiilor de moralitate creste insecuritatea,
datorita incertitudinii comportamentului altor state. Este suficient ca un singur
stat sa se comporte “imoral” pentru a pune in incertitudine moralitatea celorlalti.
5. Aparitia dilemei de securitate – cresterea securitatii unui stat conduce la
T
scaderea securitatii altora – alimenteaza insecuritatea in sistemul international.
Daca acceptam ca starea “naturala” a lumii este cea de insecuritate, este atunci
mai usor de inteles conceptul central in scoala realista a relatiilor internationale,
cel de “politica de putere” (power politics). Dupa Hans Morgenthau, politica
internationala, ca orice politica este o lupta pentru putere. Rezultatul politicii de
putere promovata de state este, asa cum am mentionat, echilibrul puterii
(balance of power).
Ernst Haas identifica cel putin opt intelesuri ale echilibrului de putere: (citat din
Terriff et al, 1999).
1. Orice distributie a puterii;
2. Un echilibru al puterii sau un proces de echilibrare;
3. Hegemonie sau actiuni pentru obtinerea hegemoniei;
4. Stabilitate si pace prin intermediul unui “concert al puterii”;
5. Instabilitate si razboi;
6. Politica de putere in general;
7. O lege universala a istoriei;
8. Un sistem si un ghid pentru decidentii politici.
NB: Ideea de “concert al puterii” este inspirata din politica internationala a
secolului al XIX-lea in Europa cand, la sfarsitul razboaielor napoleoniene (1815),
marile puteri instaureaza asa-numitul “Concert al Europei”, prin care se garanta
pacea si stabilitatea pe continent in urma actiunilor concertate ale Austriei,
Rusiei, Prusiei si Angliei. Pacea pe constinent este, asadar, asigurata de concertul
politic al marilor puteri, intelegere politica garantata, la randul ei, de puterea
militara a partilor.

Metode pentru instaurarea si mentinerea echilibrului de putere:
1. O politica de divizare si control (divide et impera), pentru a diminua
puterea celui mai puternic si al aduce la nivelul celui mai slab;
2. Compensatii teritoriale dupa incheierea conflictului, pentru a compensa avantajele obtinute de invingator;
3. Crearea statelor-tampon;
4. Formarea aliantelor;
5. Crearea si mentinerea sferelor de influenta;
6. Interventia;
7. Negociere diplomatica;
8. Rezolvarea disputelor pe cale legala si pasnica;
9. Reducerea armamentelor sau angajarea in cursa inarmarilor;
10. Declansarea razboiului, pentru a mentine sau instaura un echilibru de putere favorabil.
Experienta razboiului rece a demonstrat ca aceste aranjamente din interiorul politicii de putere si al echilibrului puterii s-au dovedit a fi:
a) scumpe: obtinerea armamentului nuclear in cantitatile si de calitatea planificata ca necesara, dispunerea fortelor strategice pe mapamond (baze militare), mentinerea unor forte conventionale numeroase, echipamentele si armamentele conventionale (portavioane, submarine, sateliti) au grevat foarte serios bugetele nationale. Competitia militara a impus cheltuieli de aparare peste limitele pe care unele state si le-ar fi putut permite (vezi Tabelul cu cheltuielile militare la sfarsitul razboiului rece). Este mai mult decat clar ca participarea la competitia militara cu Vestul a contribuit la prabusirea URSS.
b) periculoase: distributia puterii putea fi oricand gresit interpretata in timpul
razboiului rece. Statele nucleare, de exemplu, erau mult mai expuse decat
credeau la ceea ce s-ar numi “prima lovitura” menita a reduce capacitatea lor de
reactie in faza principala a razboiului. La acest lucru se puteau adauga riscurile
de accidente.
c) innacceptabile: desi a fost o stare de fapt, echilibrul puterii se referea in
principal la cele doua superputeri (URSS si SUA). Unele state au respins politica
de putere si au descurajat conflictul prin intermediul unei politici de pace. Este
cazul statelor scandinave (ex. Suedia). Alte state, cele fara arsenal nuclear, s-au
simtit inferioare si dependente excesiv de echilibrul celor “doi mari” si, in
consecinta, au dezvoltat propriile mijloace nucleare. Este cazul Indiei si Pakistanului.
d) intrinsec instabile: echilibrul puterii a fost in permanenta instabil. Pe de o
parte, cursa inarmarilor permitea perioade scurte de echilibru real, de obicei intre
generatiile noi de armamente. Pe de alta parte, managementul arsenalelor
nucleare a generat instabilitate politica interna in statele detinatoare, datorita
diferentelor de opinie intre gruparile politice. Miscarile pacifiste din Franta (anii
‘60), manifestatiile de protest din Germania (anii ‘70-‘80), povara militara
sovietica au generat instabilitate si, in cele din urma, cum este cazul URSS, au
contribuit la dezintegrarea politica.
Rezumand, in viziunea realista, capacitatile militarejoaca rolul esential in
definirea insecuritatii si in managementul securitatii. Alti factori care pot contribui la obtinerea securitatii sunt analizati ca relevanti in masura in care contribuie la realizarea capacitatilor militare considerate “dezirabile”. O economie puternica determina nivelul capacitatilor militare pe care un stat le poate dezvolta si mentine.
Geografia determina resursele naturale ce pot fi trasferate sectorului militar si, in functie de asezarea geografica, vulnerabilitatea in fata agresiunii externe. Forma de guvernamant determina modul in care un stat poate realiza mobilizarea populatiei pentru scopuri militare. Leadership-ul politic determina modul in care pot fi optim utilizate resursele militare, economice, geografice si demografice pentru asigurarea securitatii În abordarea tradiţională a securităţii, creşterea securităţii unui actor înseamnă,
de multe ori, diminuarea securităţii altuia. În perioada războiului rece,
dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de către una dintre superputeri
genera o stare de inferioritate militară celeilalte superputeri. Iniţiativa “războiul
stelelor” a SUA a contribuit, în cele din urmă, la prăbuşirea URSS. Acesta situaţie
a fost descrisă în studiile de securitate ca “dilema securităţii”.
􀂄 Definitie: dilema securitatii se produce atunci cand “multe dintre mijloacele
prin care un stat incearca sa-si sporeasca securitatea conduc la diminuarea
securitatii altor state” (Robert Jervis, 1978)
􀂄 Variabile dependente:
• echilibrul ofensiva-defensiva
• diferentierea ofensiva-defensiva
􀂄 Fenomenul de spirala: cu cat un stat se orienteaza mai mult catre cresterea
securitatii, cu atat celelalte state se simt mai amenintate si iau masuri proprii
de crestere a securitatii. Ex. cursa inarmarilor
Consecinte ale dilemei securitatii:
1. reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema
securitatii;
2. cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza ideii de expansiune, ceea
ce ingreuneaza descurajarea adversarului;
4. consum inutil de resurse.
Reducerea propriei capacitati militare
􀂄 capacitate militara (military capability) = capacitatea specifica a unui stat de a
desfasura operatiuni militare (nu se refera la suma capabilitatilor militare, i.e.
oameni, armamente, infrastructura);
􀂄 statul A se inarmeaza, reduce securitatea lui B;
􀂄 B reactioneaza prin inarmare, pentru a se putea raporta la A si reduce, astfel,
securitatea lui A;
􀂄 Teoretic, A si B se neutralizeaza reciproc;
􀂄 Practic: cand echilibrul ofensiva-defensiva se strica:
a) A si B se inarmeaza cu sisteme ofensive (ex. rachete) - securitatea lui A si a lui B este diminuata;
b) A si B se inarmeaza cu sisteme defensive (ex. sisteme antirachete),
securitatea lui A si a lui B se imbunatateste;
c) A si B cresc dimensiunea fortelor armate, securitatea lui A si a lui B se
imbunatateste;
d) similar pentru inarmare nucleara.
Pericolul insecuritatii adversarului
􀂄 reducerea securitatii adversarului poate reduce propria securitate, prin
cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza expansiunii.
􀂄 expansiunea este o sursa de crestere a securitatii: asigura frontiere mai
stabile, adancime strategica, resurse mai insemnate, etc. - ex. Uniunea
Sovietica
􀂄 daca un stat se inarmeaza, consecinta indirecta poate fi diminuarea securitatii
sale: adversarul va reactiona prin inarmare si va fi mai greu de descurajat;
􀂄 fata de situatia anterioara, se obtine o descurajare diminuata, cu resurse mai
mari;
􀂄 Concluzie: nu este obligatoriu ca statele sa obtina avantaje militare;
􀂄 Ex. extinderea NATO catre “noua Europa” creste capabilitatile militare aliate,
dar creste si insecuritatea Rusiei. Reactia: expansiunea Rusiei in regiunile
“aliate” NATO, pastrarea bazelor militare sovietice, agresivitate fata de noii
membri NATO, etc.
Reducerea securitatii adversarului
􀂄 Cresterea capacitatilor militare ale lui A duc la diminuarea capacitatilor lui B,
prin:
• diminuarea capacitatii de aparare a lui B:
􀂄 chiar daca isi creste capacitatile, B este depasit de A
􀂄 B nu are resursele sa intre in competitie cu A;
• convingerea adversarului ca A are si alte scopuri decat securitatea:
􀂄 B reactioneaza prin actiuni de expansiune, altele decat securitatea -
agresivitate pe scena internationala (lacomie sau greed);
􀂄 B creste capacitatile militare dincolo de nevoia de a descuraja pe A;
􀂄 B se orienteaza catre ofensiva si se astepata inevitabil la conflict;
􀂄 se instaleaza spirala inarmarii.
􀂄 Politici militare care nu conduc la spirala inarmarii:
• tratate si intelegeri pentru controlul armamentelor, prin care se limiteaza
capacitatile ofensive;
• doctrine de aparare pur defensive;
• dezarmare unilaterala: A reduce capacitatile militare, B reactioneaza prin reduceri - securitatea lui A si a lui B creste.
Risipirea resurselor
􀂄 cresterea capacitatilor militare ale lui A si B nu duc la cresteri de securitate;
􀂄 spirala inarmarii creste capacitatile brute si le reduce pe cele nete: mai multa
inarmare poate insemna mai multa insecuritate;
􀂄 Consecinta directa: risipire de resurse.
􀂄 Chestiunea principala: de ce statele, ca actori rationali, nu pot coopera pentru
a evita consecintele nedorite?
• lipsa increderii si incertitudine in ce priveste intentiile pozitive ale celorlalti;
• in situatii de “dilema” (Stag Hunt), apar perceptii gresite si comportament
irational;
􀂄 Situatia 1: un stat increzator ca nu va fi atacat, nu are nici un motiv sa se
extinda, este interesat doar in apararea teritoriului - exista sanse de cooperare
= este orientat catre securitate;
􀂄 Situatia 2: un stat nu este sigur ca adversarul este orientat catre securitate -
se lanseaza fara sa vrea in competitie

Variabilele ofensiva-defensiva

􀂄 severitatea dilemei securitatii scade daca inclinatia spre defensiva este mai
mare;
􀂄 severitatea creste daca este preferata inclinatia spre ofensiva;
􀂄 posibilitate de conflict garantata:
• razboiul este rapid si decisiv si, deci, profitabil, a.i statele considera razboiul
mult mai atractiv;
• securitatea va fi mult diminuata pentru toti jucatorii;
Securitatea nationala: interese nationale, obiective de securitate,
strategia nationala de securitate.
In viziunea scolii realiste, viziune dominanta in relatiile internationale, securitatea
este securitate nationala. Barry Buzan arata ca "statul este central intregului
concept al securitatii, motiv pentru care statul trebuie examinat ca obiectul
referential al termenului" (Buzan, 1991, p. 57) Traditia sociologica defineste
statul in tremeni weberieni (o structura institutionala menita sa optimizeze
[rationalizeze] procesele sociale). "Statul" si "societatea" sunt intelese ca termeni
separati, relativi autonomi unul de celalalt, dar in acelasi timp integrati functional
pe diferite paliere (politic, economic, militar).
Definitia statului. Suveranitatea. Stat-securitate
O definitie mentionata de Buzan (1991), inspirata de Joel S. Migdal (1988),
abordeaza statul in sensul unui ideal-tip (un model generic) ca fiind "o
organizatie compusa din mai multe agentii, conduse si coordonate de o
conducere de stat (o autoritate executiva), care are abilitatea sau autoritatea de
a elabora si aplica regulile generale pentru toti cetatenii si parametrii de
functionare pentru alte organizatii sociale, pe cuprinsul unui teritoriu anume,
utilizand chiar forta daca ar fi necesar". Acesta este o prima definitie, "ingusta",
pentru ca are in vedere aspectele interne, ale statului inteles ca institutii ale
guvernarii centralizate.
O a doua definire se poate face din perspectiva internationala, prin care statul
este inteles ca o entitate politico-teritoriala suverana. Este, in principiu, actualul inteles al statului, asa cum este reflectat de politica internationala si
• avantajul primului care loveste;
prin carta ONU.
O a treia definitie are in vedere o perspectiva largita a statului, ca entitate
politica, teritoriala si sociala. Buzan propune o abordare a statului ca o
"suprapunere intre teritoriu, guvernare si societate" (op. cit. p. 60). Statele sunt,
pe de o parte, o constructie, un produs al dinamicii interne si, pe de alta parte,
un produs al competitiei internationale. Motivele externe pentru care se poate
naste un stat sunt, de multe ori, cel putin la fel de relevante precum cele interne.
Pentru securitate, dinamica interna si presiunea externa asupra statului sunt
ambele relevante. Literatura de specialitate in domeniul relatiilor internationale
plaseaza "momentul" crearii actualului model al sistemul de state suverane in
anul 1648, o data cu incheierea pacii de la Westphalia. Henry Kissinger arata ca
sistemul international s-a constituit ca urmare a unei tensiuni geopolitice intre
Franta si Principatele Germane. Centralizarea statala a Frantei s-a putut face in
conditiile mentinerii faramitarii politice a Germaniei. Intr-un fel, securitatea
interna a Frantei s-a realizat prin sacrificarea securitatii externe a Germaniei.
Asadar, sistemul international s-a nascut, ne avertizeaza Kissinger, ca urmare a
unei probleme de securitate: securitatea Frantei s-a obtinut prin "sacrificarea"
securitatii Germaniei. Este un fapt cunoscut, principatele germane vor fi unificate
politic abia la 1871 prin actiunile militare ale cancelarului Bismarck. (Vezi H,
Kissinger, Diplomacy, in bibliografia recomandata).
Din cele trei definitii (intelesuri) ale statului rezulta o componenta fizica
(teritoriu, geografie, demografie) si o componenta social-politica (forma de
organizare, institutii, cultura). Statul este "un corp" (body) si un "suflet", o stare de spirit (mind). La palestinieni, de pilda, statul este o stare de spirit, o idee sau reprezentare politica in cautarea unei forme fizice. In ce ne priveste, dupa
aceasta definitie minimala a statului, interesul nostru se orienteaza catre ceea ce
este relevant pentru securitate, adica legatura dintre stat si securitate.
Anume, care este esenta statului fata de care ideea de securitate este valabila?
Abordam aceasta relatie stat-securitate in doua planuri:
- social-politic, in sensul in care ideea de stat, ca stare de spririt
impartasita de populatie, este un obiect major al securitatii nationale;
- baza fizica a statului - teritoriu, geografie, resurse.

State slabe - state puternice. Producătorii şi consumatorii de securitate.

Literatura de specialitate fare referinţă la state slabe şi la state puternice. Buzan
consideră că "distincţia dintre state slabe şi state puternice este esenţială pentru
orice analiză a securităţii naţionale (op.cit. p. 97). State puternice-state slabe
(weak and strong states) are în vedere nivelul coeziunii socio-politice; puteri
slabe-puteri "puternice" (weak and strong powers) se referă la capacitatea economică şi militară. Puteri slabe ca Austria, Olanda, Norvegia sunt, toate, state
puternice. Puteri importante, ca Brazilia, Pakistan, Indonezia sunt state slabe.
Superputeri, ca odinioară URSS şi astazi China, sunt state slabe. Puterea uriaşă a
Uniunii Sovietice a fost obţinută prin slăbirea permanentă a statului. URSS a
eşuat ca stat pentru că, aplicând referenţialul nostru, necesara coeziune socialpolitică a statului (înseamnând realizarea unei identităţi colective puternice,
deasupra identităţilor naţionale şi etnice din imperiu, adeziunea din convingere la
ideologia comunistă şi un sistem instituţional optim, neafectat de corupţie) nu sa
putut realiza. URSS a fost, din acest punct de vedere, un experiment politic
artificial, un stat artificial, chiar dacă puterea lui a fost una extrem de reală. Baza puterii sovietice a fost slabă, iar puterea sa artificială.

În ceea ce priveşte statele slabe, literatura din domeniul securităţii evidenţiază
aceste state ca sursă de insecuritate. În primul rând, există state slabe ca
urmare a unei relaţii de dependenţă de o mare putere (sau dependencia, termen
în spaniolă, desemnat a descrie situaţia statelor din America Latină, dependente,
cele mai multe, de Statele Unite). În al doilea rând, există state slabe, îndeosebi
în Lumea a III-a şi în fosta Uniune Sovietică, în care elementele fundamentale
ale statalităţii (populaţie, identitate, teritoriu, structură instituţională) sunt
insuficient sau precar definite. În al treilea rînd, există state slabe într-un număr
de ţări care, chiar dacă au realizat o anumită formă de coeziune internă (de
obicei prin regimuri politice autoritare), se manisfestă pe plan internaţional ca
puternice surse de instabilitate şi insecuritate (Corea de Nord, Libia, Cuba). Cee
ce este comun statelor slabe, din oricare categorie menţionată mai sus, este
nivelul relativ ridicat de riscuri interne, care oricând se pot transforma în
ameninţări la adresa guvernării, întrucât "statele slabe sau nu au, sau nu au
reuşit să realizeze un consens politic şi societal de suficientă stabilitate pentru a
elimina utilizarea pe scară largă a forţei ca element major şi de continuitate în
viaţa politică a naţiunii" (Buzan, op.cit. p.99). Un prim indicator al slăbiciunii
statelor este ceea ce Alfred Stepan numeşte suppression facility (capacitate
represivă, Vezi volumul Armata şi societatea, în bibliografia recomandată),
respectiv dimensiunea aparatului de ordine internă raportat la totalul populaţiei.
Practic, numărul de poliţişti, agenţi, informatori, jandarmi, gardieni ş.a. cu funcţii
de protecţie internă, raportat la 10.000 de locuitori, ne oferă o primă ideea
despre slăbiciunea unui stat.
Pot fi listate cel puţin şase condiţii de definire a statelor slabe. Este deajuns ca
una dintre aceste condiţii să fie valabilă pentru a se putea aplica definiţia de stat
slab:
1. Violenţă politică manifestă (Afganistan, Irak, Coasta de Fildeş, Somalia);
2. Acţiuni represive ale poliţiei politice (Belarus, Rusia, China, Corea de Nord,
Ucraina înainte de Iuşchenko);
3. Conflict politic manifest între diferite grupuri, inspirate de ideologii conflictuale,
relativ la ideologia dezirabilă pentru organizarea statului (Peru, Turcia, Iran,
Salvador);
4. Lipsa unei identităţi naţionale comune sau/şi prezenţa unor grupuri naţionale
(minoritati) cu obiective politice competitite (Sudan, fosta Iugoslavie, Sri Lanka);
5. Lipsa unei autorităţi politice recunoscute (Liban, Uganda, Bosnia-Herţegovina);
6. Absorbţia societăţii civile de către stat, prin controlul formelor de asociere,
controlul asupra media, eliminarea grupurilor alternative (Rusia, China, Iran).
Cand statul este puternic, securitatea naţională se referă, îndeosebi, la protecţia
faţă de interferenţele externe. Există, în interior, o idee dominantă despre stat,
instituţiile funcţionează optim, teritoriul este bine definit, mecanismele de
transfer ale puterii nu pun în pericol stabilitatea politică. Când statul este slab,
securitatea se referă la un minim posibil - teritoriul. Există şi situaţii în care şi
teritoriul este subiect de dispută iar statul există numai datorită recunoaşterii
internaţionale. Cel mai adesea, astfel de state se află în situaţia unui război civil,
în care ecuaţia de securitate se aplică grupurilor aflate în conflict (etnii, triburi,
grupuri religioase), organizaţiilor şi indivizilor ca singurele obiecte referenţiale ale
securităţii. Teoretic şi practic, cu cât este mai slab un stat, cu atât mai ambiguu
devine conceptul de securitate. Reciproca este, de asemenea valabilă, în sensul
în care cu cât un stat este mai puternic şi, îşi asociază, în acelaşi timp, o putere
internaţională mai mare, cu atât este mai complicată ecuaţia securităţii sale.
Pentru state cu tendinţe de supremaţie mondială, cum sunt ca SUA, securitatea
internaţională este echivalentă cu securitatea naţională. Obiectivul principal în
materie de securitate naţională al SUA ar fi acela de instituire a unui regim de
securitate internaţional care să garanteze pacea la costuri cât mai reduse.
Pentru aceasta, SUA sunt obligate să furnizeze securitate şi, deci, să producă
pace pe plan internaţional. Statele slabe consumă securitate; statele puternice
produc securitate. Libanul şi Statele Unite ale Americii au nevoie fiecare nevoie
de securitate, însă diferenţa este că unul consumă, în timp ce celalalt produce
securitate. Un stat puternic se defineşte din interior şi "umple" cu securitate
spaţiul exterior dintre vecinii săi. Este cazul SUA în emisfera vestică. Un stat slab
este definit din exterior şi este, de cele mai multe ori, un prag sau tampon între
vecinii săi. Este cazul Libanului, un stat-tampon între Siria şi Israel. Similar,
Uniunea Europeană, deşi nu se defineşte (încă) stat, ci numai uniune politică,
devine din ce în ce mai puternică în interior, dar se va bucura de securitate în
măsura în care reuşeşte să generereze securitate în exterior, adică în spaţiile
adiacente (Europa de Est, Mediterana, Nordul Africii). Stabilitatea internă a
Uniunii Europene nu poate fi protejată decât prin „exportul” de stabilitate către
Europa de Est, Maghreb, Orientul Mijlociu (Israel).
Israelul este un stat puternic şi o putere medie. Deşi baza fizică a statului (teritoriu, populaţie, resurse) este relativ redusă, Israelul poate compensa prin puterea sa militară. Un caz similar în istorie – Olanda (Ţările de Jos) în confruntarea cu Spania în secolul al ….?. Totuşi, lipsa unei baze fizice a
statului mai mare nu permite Israelului conflicte militare de lungă durată, ci
episoade scurte şi foarte intense, posibile datorită capacităţii sale de mobilizare
foarte mari. Israelul este, deci, un stat puternic şi o putere medie. Pentru a trece
în categoria „puterilor semnificative”, Israelul a dezvoltat capacităţi nucleare.
Ceea ce a generat o importantă dilemă de securitate în întreaga zonă, cu Siria şi
Egiptul.
Anexa de mai jos ne prezintă situaţia efectivelor şi cheltuielilor militare ale ţărilor
NATO şi partenere la nivelul anului 2000. O astfel de statistică sugerează
relevanţa dihotomiei stat puternic – stat slab la nivelul securităţii. Se poate
constata, de pildă, reducerea efectivelor noilor state NATO (România, Polonia),
concomitent cu creşterea capacităţii lor militare prin aderarea la NATO.


Sursa: TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII.
Conferenţiar Universitar Dr. IONEL NICU SAVA