IRANUL ÎN ECUAȚIA GEOPOLITICĂ DIN GOLFUL PERSIC

Lucrare preluata cu acordul domnului Conferenţiar universitar dr. Maricel ANTIPA

  

ABSTRACT: Iranul este o ţară-cheie în Golful Persic. Iran is a key country in the Persian Gulf. Răsturnarea lui Saddam Hussein a părăsit Iranul puterea primară în regiune.The overthrow of Saddam Hussein has left Iran the primary power in the region. Având în vedere ambiţiile istorice ale Iranului în regiune, şi dorinţa de a promova regimul de revoluţia islamică în străinătate, în anii 1980, vecinii multe regionale au fost abtine de la Teheran. Due to Iran's historic ambitions in the region and the regime's eagerness to promote Islamic revolution abroad in the 1980s, many regional neighbours have been wary of Tehran. Pentru ei, în Iran Shah a fost principalul garant al stabilităţii politice în regiune. For them, Iran under the Shah had been the main guarantor of political stability in the region. Cu toate acestea, în cursul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, în Republica, Iranul a fost promisiunea de a fi promotorul principal al revoluţiei. However, during the 1980s and early 1990s, under the Republic, Iran was promising to be the primary promoter of revolution. Vecinii Iranului au vizualizat, de asemenea, critic sprijinul Teheranului pentru grupurile teroriste. Iran's neighbours have also critically viewed Tehran's support for terrorist groups.The regime's links with groups like Hezbollah, Hamas, the Palestinian Islamic Jihad and others have also been a key issue in relations with the West. Other contentious topics between Iran and the Allies include the Middle East peace process, human rights in the country and, first and foremost, its nuclear programme. Regimul revoluţionar, care a înlocuit Shah în 1979 a fost mult timp ostil la vest, şi a Statelor Unite, în special. The revolutionary regime that replaced the Shah in 1979 has long been hostile to the West, and to the US in particular. Cu toate acestea, Iranul a dezvoltat o abordare mai constructivă politicii externe, deoarece reformatorii a venit la putere la sfârşitul anilor 1990. However, Iran has developed a more constructive foreign policy approach since reformers came to power in the late 1990s. Dar sperantele pentru o normalizare a relaţiilor diplomatice nu au fost îndeplinite. But hopes for a normalisation of diplomatic relations have not been fulfilled. Politica de ambiguu al Iranului faţă de Afganistan şi Irak reflectă diviziunile fundamentale între ideologii, care doresc să exporte revoluţia islamică, şi Pragmaticii, care văd ca o stabilitate mai mare prioritate pentru Iran. Iran's ambiguous policy towards Afghanistan and Iraq reflect fundamental divisions between ideologues, who want to export the Islamic revolution, and pragmatists, who see stability as a greater priority for Iran.

The region's volatile security has been further highlighted because of the new global security threats posed by internationally active terrorist groups and the proliferation of weapons of mass destruction (WMD). Most countries in the region are facing the danger of potential extremist and terrorist activity on their territory, with perhaps profound implications for the stability of the whole Broader Middle East.

Majoritatea ţărilor din regiune se confruntă cu pericolul extremist şi a potenţialului activităţii teroriste pe teritoriul lor, cu implicaţii profunde, probabil, pentru stabilitatea întregii "Orientul Mijlociu extins".  

       

'KEYWORDS: Golful Persic, Iran, Hezbollah.

Acţiunile serviciilor secrete

Războiul ascuns al serviciilor secrete americane, israeliene şi iraniene pare să fie acum în plină desfăşurare. Din moment ce a evoluat pe fondul războiului din Irak şi a ambiţiilor nucleare ale Teheranului, a prezentat multe caracteristici care erau vizibile în timpul războiului rece dintre SUA şi Rusia.

Interesele geopolitice ireconciliabile şi ideologiile conflictuale au determinat conflictul prezent. Statele Unite par să urmeze doctrina sa de izolare folosită şi dovedită din timpul Războiului Rece, iar Iranul a urmat practica din aceeaşi perioadă de a echipa şi antrena vecinii pentru a cauza durere unui adversar care este angajat într-un război, urmând exemplele Uniunii Sovietice în Vietnam şi ale Statelor Unite în conflictul afgano-sovietic. Alte asemănări includ folosirea puternică a dezinformării, propagandei, agenţilor de influenţă şi a acţiunilor oculte de către ambele părţi.

Prin achiziţionarea rachetelor, testelor şi a programului nuclear, Iranul a început, de asemenea, o cursă a înarmării în regiune. Această cursă, împreună cu sprijinirea de către Iran a organizaţiei teroriste Hezbollah şi cu declaraţiile controversate şi provocatoare ale preşedintelui iranian, Mahmoud Ahmadinejad, a atras Israelul în luptă. Iranul vede în mod clar în Israel un punct de forţă pentru a fi folosit împotriva americanilor. Regimul de la Teheran a observat, de asemenea, atacurile retorice împotriva statului evreu, ca să nu menţionăm atacurile propriu-zise ale surogatului iranian, Hezbollah, ca un mod de a-şi întări rolul sau de a câştiga influenţă printre grupările musulmane. Acesta este, de fapt, motivul pentru care irakienii au lansat rachetele „Scud” împotriva Israelului, în timpul primului război din Golf.

Israelul este departe de a fi o victimă pasivă a ponegririi iraniene. A fost implicat în acest gen de războaie inteligente încă de la fondarea statului, dacă inventariem atacurile insurgente şi teroriste evreieşti împotriva forţelor engleze şi a musulmanilor în perioada 1930-1940, şi chiar de dinainte. Din necesitate geopolitică, israelienii nu pot lua în derâdere ameninţările iraniene, fiind implicaţi total în acest război clandestin. Bineînţeles, Iranul nu este prima ţară din regiune care a ameninţat Israelul cu o retorică aspră, în timp ce încerca să dezvolte arme nucleare. Irakul a fost într-o poziţie asemănătoare acum mai bine de 20 de ani.

Astfel, începând cu anul 1980, Israelul a dezvoltat un program de asasinări şi ameninţări ale oamenilor de ştiinţă care erau asociaţi cu programul nuclear irakian. Acesta a fost urmat de bombardarea reactorului irakian de la Osirak, din iunie 1981. Nu mai departe de 1990, pentru a zădărnici programele de înarmare irakiene, se pare că o acţiune clandestină israeliană a contribuit la asasinarea omului de ştiinţă şi creatorului super-tunului, canadianul Gerald Bull[1].

Există un motiv pentru care putem considera că Israelul, a cărui reputaţie privind puterea militară convenţională a suferit o puternică lovitură în urma confruntării cu Hezbollah îşi purifică acum strategia pe care a aplicat-o cu succes împotriva Irakului.

În mod mai clar, sursele media iraniene au anunţat, în ianuarie 2005, moartea, cu o săptămână înainte, a omului de ştiinţă Ardeshir Hassanpour, care se crede că a jucat un rol cheie în programul nuclear iranian. Moartea sa nu a fost explicată oficial, dar sursele STRATFOR au indicat că Hassanpour a fost ţinta serviciului secret israelian. Dacă a fost într-adevăr asasinat de agenţii israelieni ar însemna că statul evreu a ridicat miza în războiul enigmatic şi că represaliile ar putea apărea. Totuşi, capabilităţile serviciilor secrete iraniene de azi sunt foarte diferite de cele ale Irakului din 1980, deşi serviciile irakiene erau adeptele operării pe plan intern, prin torturarea, asasinarea şi instaurarea fricii în propria populaţie, eforturile sale de a ataca ţinte americane în Asia şi Africa, în ianuarie 1991 (ca urmare a lansării operaţiunii „Furtună în Deşert”), au demonstrat un grad mult mai mic de sofisticare şi aptitudini tactice în operaţiunile din exterior. Agenţii irakieni s-au aruncat în aer, au plasat dispozitive explozive artizanale care nu au explodat şi au făcut greşeli naive, cum ar fi trimiterea de agenţi cu paşapoarte irakiene cu numere consecutive. Erau pur şi simplu prea neîndemânatici pentru a purta un război complex şi de nuanţă.

Cu Iranul este altă problemă. Luând în considerare serviciile secrete iraniane (MOIS), elementele pentru operaţiuni speciale ale „Gardienilor Revoluţiei Islamice” (GRI)[2] şi Hezbollah, nu putem să nu observăm că acestea constituie o infrastructură clandestină foarte bine dezvoltată, cu o istorie a eficienţei în desfăşurarea unor atacuri teroriste şi asasinări în diverse zone ale lumii.

Capabilităţile ascunse ale Iranului au fost dezvoltate în timpul luptei revoluţionare şi au devenit evidente la puţin timp după ce şahul a fost înlăturat. Primele ţinte ale revoluţionarilor au fost reprezentanţii monarhiei iraniene din exil, care încercau să pună la cale o contrarevoluţie în Iran. Mai târziu, după ce mulţi dintre aceşti oponenţi au fost eliminaţi şi ameninţarea a fost pusă sub control, MOIS şi-a schimbat focalizarea către dizidenţii exilaţi şi alţi oponenţi ai regimului. În timpul anilor ’80 şi ’90, lideri influenţi ai acestor grupări au fost anihilaţi într-o campanie sofisticată care s-a întins din Orientul Mijlociu în Europa şi până în suburbiile Washingtonului.

Agenţi iranieni şi sub acoperire s-au angajat, de asemenea, în atacuri deschise prin răpiri, atacuri cu arme automate şi grenade în locuri publice, chiar şi bombardamente. Hezbollahul, în special, a fost foarte activ pe acest front, incidente importante incluzând răpirea şefului de staţie CIA, William F. Buckley, în 1984, şi a locotenentului de marină, William R. Higgins, în 1988 (ambii au murit în captivitate), ca şi numeroase deturnări de avioane şi bombardamente. Deoarece forţele militare convenţionale iraniene, considerate ca fiind printre cele mai bune din regiune, nu sunt în mod clar la nivelul celor americane sau israeliene, serviciile secrete sofisticate şi disciplinate au devenit o componentă cheie a securităţii naţionale, prin abilitatea lor de a desfăşura campanii enigmatice. În trecut, răpirile şi asasinările, desfăşurate cu suficientă contestare, s-au dovedit a fi un mod eficient de eliminare a adversarilor şi de consolidare a poziţiei geopolitice a ţării, fără a stârni riscuri inacceptabile.

Reciprocitatea este una dintre caracteristicile definitorii ale operaţiunilor secrete. De exemplu, dacă un ofiţer american ar fi descoperit de ruşi şi declarat „persona non grata”, ar fi foarte normal să vezi cum americanii reţin rapid şi expulzează un ofiţer secret rus, cunoscut ca „rezident”. În mod asemănător, dacă FBI vede că un rezident devine prea provocator în contrafilajul său şi decide să îi spargă un stop sau să-i taie cauciucurile la maşină, partea asemănătoare din Rusia, FSB, de obicei va răspunde în acelaşi fel cu un ofiţer american din Moscova. Acest principiu se extinde şi la asasinări: dacă tu ucizi unul de-al nostru, noi ucidem unul de-al tău.

Conceptele reciprocităţii şi răzbunării sunt, de asemenea, adânc înrădăcinate în culturile şi religiile din Orientul Mijlociu. Într-un conflict dintre iranieni şi israelieni, aceste concepte ar figura, în principal, în orice atacuri secrete, aşa cum au făcut-o şi în trecut.

În concluzie, în lumina istoriei, recentele ameninţări ale lui Khamenei cu atacuri reciproce nu ar trebui luate în derâdere.

Având în vedere conceptele menţionate, era de aşteptat ca iranienii să riposteze împotriva părţii pe care aceştia o consideră responsabilă pentru asasinarea lui Hassanpour. Mai exact, ce forţe şi ce mijloace vor fi folosite ca ripostă împotriva adversarului?

Dacă Hezbollah ar fi fost activat, de exemplu, ne-am fi putut aştepta la o lovitură asemănătoare cu atacurile din Buenos Aires sau Londra. Dar dacă agenţii operativi ai MOIS ar desfăşura atacurile, ar avea o cu totul altă fizionomie. MOIS a folosit, în mod frecvent, ascunderea în secret şi înşelătoria pentru a-şi aduce asasinii în apropierea ţintelor, destul de aproape pentru a-i ucide cu pistoale sau cuţite, de obicei în locuinţele acestora.

Dacă ciclurile trecute au vreo relevanţă, iranienilor le-ar lua undeva între patru şi şase săptămâni să lanseze riposta. Conform unor declaraţii ale surselor, MOIS şi Hezbollah au desfăşurat permanent acţiuni de supraveghere preoperaţională pentru a colecta date despre ţinte dispuse în locaţii diferite, fiind deja posibil ca o ţintă să fi fost identificată. Această activitate, care a început înainte de conflictul israeliano-Hezbollah şi a continuat după încheierea acestuia, este o indicaţie puternică a faptului că iranienii s-au gândit la planuri „pe tavă” care ar putea fi executate mai târziu, dacă va fi nevoie să-şi protejeze interesele.

Ca regulă, activităţile diplomaţilor iranieni în ţările vestice sunt supravegheate atent în efortul de a determina care dintre aceştia sunt posibili ofiţeri ai MOIS. Datorită nivelului tensiunilor internaţionale cu Iranul, activităţile acestor ofiţeri vor fi observate atent în perioada următoare. Agenţii americani şi israelieni îi vor urmări, de asemenea, de aproape pe iranienii din ţările în curs de dezvoltare, cooperând îndeaproape cu serviciile secrete şi de securitate din ţările prietene, şi la nivel unilateral în unele locaţii unde guvernele-gazdă sunt mai puţin cooperante, sau mai puţin competente.

Istoria şi declaraţiile lui Khamenei susţin posibilitatea unor atacuri răzbunătoare mult în afara Orientului Mijlociu. Ţinte de pe teritoriile unor ţări din Asia, America sau Europa, unde MOIS şi Hezbollah au desfăşurat operaţiuni în trecut, sunt posibilităţi de luat în calcul. Riscurile la care se expun ţintele  israeliene sunt dintre cele mai mari în zonele în care iranienii au prezenţă diplomatică pentru a susţine misiunea – şi unde serviciile secrete şi de securitate ale ţărilor gazdă sunt corupte sau ineficiente. Dacă atacul în sine este reuşit, acesta nu va fi cu nimic diferit de un atac al luptătorilor Jihadului, în sensul că nu ar exista niciun fel de revendicări sau creditări din partea Iranului şi va transmite toate mesajele dorite.

Relaţia HEZBOLLAH – Iran. Riscuri de securitate

Iranul este cel mai activ stat sponsor al terorismului. Trupele GRI şi ale MOIS au continuat să se implice în planificarea şi sprijinirea acţiunilor teroriste, ajutând diverse grupări antiisraeliene care deţineau puterea, contracarând astfel orice efort referitor la moderarea acestor politici. De la izbucnirea INTIFADEI, sprijinul oferit grupărilor palestiniene a sporit. În anul 2002, Iranul pare să-şi fi redus implicarea în aceste forme de sprijinire a activităţilor teroriste. Preşedintele Khatami a condamnat atacurile din septembrie 2001 şi a prezentat condoleanţe poporului american. În cursul anului 2002, Iranul a căutat să aibă o influenţă majoră şi să încurajeze acţiunile antiisraeliene, sens în care şi-a intensificat sprijinul acordat grupărilor teroriste palestiniene.

Liderul suprem Ali Khamenei a continuat să considere Israelul o „tumoare canceroasă” care trebuie înlăturată. Coroborând această afirmaţie cu acţiuni concrete, Iranul a continuat să sprijine „Hezbollahul” palestinian şi alte grupări palestiniene ilegale – în special „Hamasul”, „Jihadul Islamic Palestinian” şi „Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul General” – cu fonduri, arme, adăposturi şi baze de pregătire. De asemenea, a încurajat organizaţia Hezbollah şi alte grupări palestiniene să-şi coordoneze acţiunile şi să-şi diversifice activităţile sprijinind, totodată, şi grupările teroriste din Golf, Africa, Turcia şi Asia Centrală. Acest sprijin este mult mai redus decât cel acordat grupărilor antiisraeliene şi în ultimii ani chiar a scăzut. Guvernul iranian nu s-a implicat direct în 2001 în aplicarea fatwa a lui Khomeini împotriva lui Salman Rushdi, însă decretul nu a fost revocat şi nici cele 2,8 milioane de dolari promise pentru uciderea acestuia nu au fost retrase. Mai mult, cu ocazia aniversării, în februarie, a fatwa, mii de iranieni fanatici au declarat iarăşi că decretul este irevocabil şi că trebuie dus la îndeplinire.

            Iranul a cooperat cu SUA şi cu aliaţii acesteia la Conferinţa de la Bonn din 2001, pentru a ajuta la formarea Autorităţii Afgane Provizorii. Teheranul a pledat pentru închiderea graniţelor sale cu Afganistanul şi cu Pakistanul, pentru a preveni infiltrarea talibanilor afgani sau a celor din al-Qaeda. Există totuşi informaţii din care rezultă că arabii afgani, inclusiv membrii al-Qaeda, au folosit Iranul ca rută de tranzit, pentru a intra sau ieşi din Afganistan.

În anul 2006, urmare a lansării unor atacuri cu rachete din Liban către Israel şi a capturării a doi militari israelieni de către luptătorii Hezbollah în zona de graniţă, forţele armate israeliene invadează Beirutul cu scopul de a distruge infrastructura grupării şi de a structura câmpul de luptă. Sediul central al grupului militant din sudul Beirutului a fost distrus în totalitate, iar reţeaua sa de comandă şi control, taberele de instrucţie şi depozitele de armament au fost lovite în repetate rânduri în timpul raidurilor aeriene şi terestre.

Configuraţia forţelor nu a favorizat gruparea şiită în confruntarea militară directă cu forţele israeliene, deşi acestea se aşteptau la o rezistenţă puternică. Fără sprijinul unor terţe părţi – precum statul sponsor Iran, care are o poziţie geografică nefavorabilă trimiterii de ajutoare – şansele organizaţiei de a supravieţui în Liban ar fi reduse, cu excepţia cazului în care acesta ar renunţa la tacticile militare convenţionale şi ar apela la cele specifice grupărilor rebele.

În cazul în care acest lucru se va întâmpla, este posibil ca Hezbollah să apeleze din nou la metodele utilizate în anii ’80 şi la începutul anilor ’90: atentate cu bombă, asasinate şi răpiri. Este demn de semnalat faptul că, în contextul în care organizaţia din Liban este supusă unor mari presiuni, organizaţia similară din Iran a ameninţat public că va ataca obiectivele americane şi israeliene din întreaga lume – în cazul în care liderul suprem iranian, ayatollahul Khamenei, va ordona acest lucru. Faptul că a fost emisă o astfel de ameninţare nu înseamnă că atacurile sunt iminente sau, în mod necesar, chiar posibile, însă indică existenţa unui risc de securitate plauzibil, pe termen scurt şi mediu.

Pentru a înţelege şi contracara această potenţială ameninţare, este important să înţelegem, în primul rând, relaţia dintre Hezbollah şi Iran – atât obiectivele strategice care stau la baza acestei relaţii, cât şi istoricul coordonării tactice dintre cele două entităţi. Dincolo de aceasta, istoria ne furnizează o viziune profundă asupra motivaţiilor şi a vitezei de reacţie a grupării în organizarea de atentate teroriste, care vor rămâne extrem de relevante atât timp cât liderul grupului libanez, şeicul Hassan Nasrallah, va continua să reprezinte o ţintă prioritară pe lista de asasinate a Israelului.

Din perspectiva organizaţiei teroriste moartea lui Nasrallah ar reprezenta justificarea necesară pentru organizarea unui atentat terorist împotriva obiectivelor israeliene sau americane din alte părţi ale lumii. Pe lângă acestea, dat fiind modelul de planificare a operaţiunilor pe care organizaţia l-a utilizat în trecut, loviturile ar putea fi realizate extrem de rapid – în decurs de câteva zile sau săptămâni – din momentul lansării ordinului.

Acest scenariu devine şi mai credibil în cazul în care Iranul – care, în trecut, a sprijinit loviturile grupării şiite împotriva Occidentului, oferindu-şi chiar acordul pentru comiterea de asasinate şi răpiri – ar avea vreun avantaj dacă ar proceda la fel. Iranul încearcă pe toate căile să obţină putere şi influenţă atât în propria sa regiune, cât şi pe plan mondial. Cu toate acestea, relaţia dintre Iran şi organizaţie, pe de o parte, şi evenimentele care se desfăşoară în Orientul Mijlociu, pe de altă parte, transformă acest scenariu într-o posibilitate care nu trebuie respinsă imediat. Totodată, ca răspuns strategic al Iranului la ameninţările ce decurg din noua situaţie din Orientul Mijlociu, poate fi instalată în Irak o replică a HEZBOLLAH din Liban.

HEZBOLLAH – un instrument ideologic şi tactic

Hezbollah este o organizaţie radicală şiită care urmăreşte crearea Republicii Islamice de tip iranian în Liban şi îndepărtarea tuturor influenţelor nonislamice din zonă. La începuturile sale, gruparea a fost o organizaţie militantă clasică – creaţie a GRI. Organizaţia a fost înfiinţată pentru a reprezenta o modalitate de a exporta idealurile revoluţiei islamice a ayatollahului Ruhollah Khomeini în comunitatea şiită din Liban şi pentru a servi drept model pentru organizaţiile afiliate (unele dintre acestea utilizând chiar acelaşi nume) din alte state arabe. În scurt timp, Hezbollah s-a afirmat în Liban în calitate de mişcare de gherilă, ai cărei luptători erau instruiţi în utilizarea tacticilor războiului convenţional.

Este orientată împotriva Israelului şi Occidentului. Are strânse legături cu Iranul şi acţionează frecvent sub conducerea acestuia, dar a desfăşurat şi acţiuni care nu au avut aprobarea acestuia. Este principalul beneficiar al sprijinului pe care regimul islamist de la Teheran îl atribuie terorismului, acesta constând în resurse materiale şi umane, fonduri şi logistică.

Primeşte sprijin politic şi diplomatic şi din partea Siriei, fiind aliatul strategic care a ajutat-o la înfăptuirea unor importante obiective politice în regiune. Are celule active care întreprind demersuri teroriste sau colectează fonduri în Europa de Vest, America de Nord şi de Sud, Africa de Nord şi Asia. Desfăşoară acţiuni cu predilecţie în Libanul de Sud (controlat de Israel), în Valea Bekaa, dar şi în periferiile sudice ale Beirutului. Anterior ascensiunii şiiţilor în Irak, după înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein, Hezbollah – în calitate de organizaţie extremistă şiită – era principala structură a Iranului în lumea arabă. De fapt, este posibil ca Teheranul să continue să utilizeze organizaţia drept un instrument principal de promovare a intereselor sale geopolitice în regiune, în contextul în care puterea şiită s-a consolidat la Bagdad, iar interesele iraniene acolo sunt asigurate.

La mijlocul anilor ’80, principala agenţie iraniană de informaţii şi-a asumat misiunea de a administra organizaţiile militante – nu doar din Orientul Mijlociu, ci şi din alte părţi ale lumii. Acest fapt a permis iranienilor, prin intermediul unei unităţi speciale din cadrul GRI, să organizeze lovituri în diverse locuri, precum America Latină şi Asia de Sud-Est.

În Liban, Hezbollah a evoluat de-a lungul anilor. În prezent, această organizaţie este atât un partid politic, în adevăratul sens al cuvântului, cu locuri în parlamentul libanez, cât şi o miliţie armată.

Iranul a fost principala sursă de finanţare şi de dotare cu mijloace de luptă a acestei ramuri militante, iranienii continuând să asigure luptătorilor din cadrul organizaţiei instruire şi pregătire în domeniul armamentului, al tacticilor de filaj şi contrafilaj, al comunicaţiilor, al metodelor de atac asupra ţintelor fixe şi mobile, precum şi al modalităţilor de retragere sub acoperire din câmpul tactic. Totodată, dispune de o reţea clandestină de agenţi în cele şase monarhii din Golf, membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului, fapt care i-ar permite, în caz de criză, să „destabilizeze” aceste ţări.

 În Iran, organizaţia locală a Hezbollah pretinde că primeşte ordine de la Khamenei. Dar, cu toate acestea, guvernul susţine că gruparea militantă nu este un instrument al politicii oficiale. Însă aceste declaraţii nu se exclud în mod reciproc.

Hezbollah, deşi este sprijinit de Siria şi Iran, nu e o simplă unealtă a acestora. Interesele Iranului şi Siriei nu coincid întotdeauna şi nici nu se suprapun tot timpul cu cele ale grupării. Organizaţia are interese de afaceri (legale şi ilegale) în toată lumea, are interese pe scena politică libaneză şi palestiniană. Fiind un client sirian, priveşte regiunea ca un întreg. Fiind şi un client al Iranului, vrea să creeze un stat teocratic în zonă, iar ca organizaţie în sine trebuie să-şi poarte de grijă.

Hezbollah este un instrument util pentru Iran în relaţiile sale cu Israelul, însă doar în câteva alte domenii. Totuşi serviciile de informaţii iraniene au cultivat relaţii cu numeroase grupuri care le pot servi interesele în alte părţi ale lumii şi menţine contacte cu aceste grupuri prin intermediul agenţilor operativi din cadrul MOIS, care deţin funcţii diplomatice.       

Iranul îşi împarte eforturile în administrarea organizaţiilor sale externe. GRI (conduse de un ofiţer profesionist din cadrul armatei, cu puternice recomandări ideologice islamice) supervizează activitatea grupării libaneze, în timp ce MOIS (care aproape întotdeauna este condus de un cleric) se ocupă de activitatea agenţilor operativi militanţi şi a grupurilor care acţionează în alte părţi ale lumii musulmane – Afganistan, Pakistan, Azerbaidjan, India. Totodată, MOIS menţine contacte cu populaţia şiită imigrantă, aflată în state care nu sunt musulmane, inclusiv în state din Occident.

În contextul în care decide modalitatea şi momentul în care utilizează aceste organizaţii, ideologia islamică radicală şiită este doar unul dintre factorii luaţi în calcul de iranieni: criteriul etnic şi naţionalitatea joacă, de asemenea, un rol important în relaţiile dintre Iran şi aliaţii şiiţi care provin din statele arabe, din sudul Asiei sau din alte părţi ale lumii.

Iranienii pretind că au o moştenire culturală bogată, pe care ei o consideră superioară celei a arabilor. Această atitudine are impact asupra nivelului de încredere şi cooperare dintre iranieni şi alte grupuri şiite – printre care şi Hezbollah – în momentul în care se pune problema organizării de operaţiuni sensibile.

HEZBOLLAH – un model de afaceri

În pofida originilor sale istorice şi a relaţiilor profunde cu Iranul, organizaţia nu este doar un instrument ideologic aflat la dispoziţia Iranului. Are propria sa structură de conducere şi dispune de fluxuri bogate de venituri – desfăşurând afaceri ilegale într-o mare parte a lumii – care sunt separate de sprijinul pe care îl primeşte de la Iran şi Siria.                   

Imperiul de afaceri al organizaţiei şiite se extinde, de asemenea, şi la nivelul traficului cu droguri. Valea Bekaa, pe care o controlează, este un centru important de cultivare a canabisului şi a macului. Aici, de asemenea, heroina este produsă din materie primă care provine din locuri precum Afganistanul sau Triunghiul de Aur. Organizaţia deţine procentaje importante din comerţul cu droguri, estimat la un miliard de dolari americani, care îşi are originile în Valea Bekaa. O mare parte a haşişului şi a heroinei care provine de aici ajunge, în cele din urmă, în Europa – unde membrii Hezbollah sunt, de asemenea, implicaţi în operaţiuni de trafic, în furturi de autoturisme şi în distribuirea de bunuri şi valută contrafăcute.

După atentatele din 2001, guvernul SUA a avut în atenţie reţelele financiare ale grupării şiite, alături de cele aparţinând al-Qaeda şi altor grupări. Autorităţile federale au înregistrat un oarecare succes în localizarea şi capturarea reţelelor organizaţiei, mai mulţi suspecţi fiind arestaţi în Carolina de Nord şi în Michigan. Cu toate acestea, fluxul fondurilor ilicite nu a fost stopat în totalitate. Totuşi, există indicii că aceste eforturi au redus profitabilitatea activităţilor desfăşurate de organizaţie în America de Nord şi de Sud, fapt care a făcut ca organizaţia să depindă mai mult de reţelele din locaţii precum Africa de Vest. Cele mai multe dintre celulele Hezbollah din afara Orientului Mijlociu sunt utilizate drept organizaţii furnizoare de mijloace de finanţare. La acestea s-a apelat în trecut pentru a sprijini aripa militară a grupării în derularea de atacuri. Astfel, distribuţia geografică a reţelelor de afaceri ale organizaţiei este un aspect important în evaluarea obiectivelor actuale sau viitoare ale acesteia, precum şi a probabilităţii organizării de atacuri împotriva acestora.

Din punct de vedere istoric, multe atacuri grave comise de Hezbollah în afara Orientului Mijlociu au fost determinate de dorinţele de a răzbuna moartea unui lider, fiind represalii pentru atacurile Israelului sau fiind comise din alte motive personale.

De exemplu, după atacurile Hezbollah asupra ambasadei SUA şi a cazărmilor puşcaşilor marini americani din Beirut din anul 1983, o organizaţie şiită din Kuwait, cu care acesta avea legături strânse, a desfăşurat o serie de atacuri – printre care şi un atentat cu un camion încărcat cu explozibili care a vizat ambasada SUA din Kuwait City. Autorităţile kuwaitiene au arestat şi condamnat, ulterior, un număr de 17 şiiţi pentru implicare în acest complot. Acest grup a devenit cunoscut sub denumirea de „Cei 17 kuwaitieni” sau „Cei 17 membri Dawa”. Printre membrii acestui grup s-a numărat şi Mustafa Youssef Badreddin, văr şi cumnat al unui înalt membru al Hezbollah, Imad Mugniyah, care a fost descris succesiv drept şef al aparatului de securitate al Hezbollah, şeful serviciului de informaţii al grupării, precum şi şef al operaţiunilor speciale.

Asigurarea libertăţii lui Badreddin a devenit o cauză personală pentru Mugniyah, care a dirijat aripa militară a Hezbollahului în direcţia derulării unor operaţiuni imprudente în acest scop. Aceste operaţiuni au implicat adesea resurse Hezbollah din afara Libanului. Eliberarea „Celor 17 membri Dawa” a devenit o solicitare standard în deturnările de aeronave sau în alte activităţi ale Hezbollah (Badreddin a evadat din închisoare după invadarea de către Irak a Kuwaitului, în august 1990).

În concluzie, putem afirma că aceşti agenţi au desfăşurat operaţiuni preliminare în scopul planificării unor posibile atacuri viitoare. Totodată, putem conchide că la nivelul conducerii aripii militare a Hezbollah se efectuează o selecţie vastă de planuri „independente” din care să se poată alege, în cazul în care s-ar decide organizarea de atacuri oriunde în lume. După toate probabilităţile, ţintele vizate de planurile „independente” au fost deja stabilite. Având în vedere aceste motive şi metode, se impune să analizăm operaţiunile anterioare ale Hezbollah, care au fost sprijinite de Iran, precum şi modalităţile în care acestea au fost puse în aplicare.

Anchetele asupra deturnării cursei 422 a Liniilor Aeriene Kuwaitiene din anul 1988, la plecarea din Bangkok, şi cele două atentate cu bombă din Buenos Aires – din 1992 şi 1994 – au relevat implicarea MOIS, în colaborare cu agenţii operativi locali ai Hezbollah. Cu toate acestea, pentru a furniza suficiente motive de îndoială, echipele care au participat la deturnare şi la atentate au fost aduse din afara statului vizat; infrastructura existentă la faţa locului a fost utilizată pentru a desfăşura misiuni de supraveghere a potenţialelor ţinte anterior operaţiunilor.

Există posibilitatea clară ca, în contextul loviturilor puternice lansate împotriva Hezbollah în anul 2006 – mult mai grave decât cea din 1994 împotriva taberei de instrucţie din Ein Dardara –, acesta ar putea avea în vedere organizarea de represalii împotriva unor ţinte israeliene sau evreieşti selectate în prealabil din diferite zone ale lumii. Dacă această ipoteză este adevărată, este logic că agenţii grupării şiite acţionează în prezent în vederea reactualizării şi optimizării planurilor de atac deja existente. O parte importantă a acestui proces ar implica operaţiuni suplimentare de supraveghere a ţintelor – pentru a se asigura că nu au intervenit schimbări de la finalizarea operaţiunilor de supraveghere anterioare şi că nu au fost implementate măsuri recente de securitate care ar putea zădărnici planurile deja elaborate.

Este posibil ca această activitate să fie în curs de desfăşurare, fără a se lua în considerare dacă ordinul de executare a fost emis. Dat fiind faptul că organizaţia a fost cunoscută pentru utilizarea „planurilor independente”, agenţii săi din întreaga lume ar putea reactualiza planurile de atac în timpul perioadelor de tensiuni intense – un fel de planificare pentru situaţiile de urgenţă, am putea spune.

Astfel, ipoteza că agenţii Hezbollah derulează operaţiuni de supraveghere chiar în acest moment este plauzibilă. În perioadele de supraveghere care survin pe parcursul diferitelor etape ale procesului de organizare şi planificare a unui atac, agenţii trebuie să comită anumite greşeli pentru a putea fi detectaţi. Dacă o potenţială ţintă a unui atac poate fi determinată, un anumit obiectiv industrial sau de afaceri, precum şi ţinte diplomatice şi ale organizaţiilor neguvernamentale evreieşti, se pot implementa măsuri de securitate adecvate, în vederea reducerii riscurilor la care aceasta este expusă.

---

[1] Gerald Bull a fost un genial inginer canadian, specializat în construcţia rachetelor şi a mijloacelor de artilerie. Responsabil al proiectului HARP, lucra, în momentul asasinatului la super-tunul care ar fi fost capabil să atingă ţinte în Iran, Turcia, Arabia Saudită şi Israel. A fost împuşcat de cinci ori în cap şi spate când se apropia de apartamentul său din  Bruxelles.

[2] În dialectul Farsi - PASDARAN. „Gardienii Revoluţiei Islamice” sunt o unitate de elită înfiinţată în 1979, imediat după Revoluţia Islamică. Aceasta are un statut propriu şi operează separat de armata iraniană.

Administratia americană, care consideră Iranul drept un „sponsor activ” al terorismului, acuză această ţară de intenţia de a-şi dezvolta un arsenal nuclear şi de înarmare a grupărilor militante din Orientul Mijlociu, în scopul de a destabiliza Irakul şi Afganistanul. Teheranul a respins sistematic aceste acuze. Calificarea „Gardienilor Revoluţie Islamice” drept grupare teroristă ar permite SUA să blocheze conturile financiare şi alte bunuri controlate de această unitate a armatei, care s-a implicat din ce în ce mai mult în operaţiuni comerciale sub guvernarea preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad.

sursa poza:http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://media.realitatea.ro/multimedia/image