update:acest articol l-am utilizat si in scop didactic-proiect la facultate...
APORT PERSONAL
De câţiva zeci de ani se vorbeşte de globalizare ca fiind calea cea mai bună pe care o poate urma omenirea în acest secol de mari schimbări tehnologice.
Încă un secol măcinat de conflicte sângeroase, crize politice şi financiare la nivel de mapamond fie că sunt de natura indusă fie din cauze pur “naturale”.
Ce înseamnă globalizare în viziunea mea?
Aşa cum v-am obişnuit am să vă prezint lucrurile din punctul meu de vedere.
Globalizarea o văd că fiind un nou tip de politică care are că singur scop o monopolizare centralizată care să poată concentra întreaga putere militară, economică şi politică a popoarelor lumii într-una singură.
O formă de guvernare mondială, cu un guvern şi un parlament mondial –o confederaţie mondială la nivel planetar.
Aceasta globalizare şi uniformizare forţată, dacă ţinem cont de toate imunerile financiare, de giuvernare, de management al crizelor interne şi regionale, inpuse unor popoare sau tuturor popoarelor în numele păcii.
Tot în numele păcii am creat organisme internaţionale de menţinere a echilibrului regional unde a fost şi este nevoie. Am implementat tot în numele păcii politici de asumare forţată a obligaţiilor şi riscurilor survenite din acest joc numit securitate internaţională.
Toate acestea se fac în detrimentul cetăţenilor simpli, mult prea uşor de manipulat doar pentru că e: sărac, neinformat, incapabil şi neputincios în fata schimbărilor care apar mereu şi care nu fac altceva decât să îi scadă şansele de supravieţuire individuală, socială, etnica şi religioasă şi de cele mai multe ori de existenţa geografică.
Un om foarte sărac ajunge să îşi vândă totul, la sfârşit ajungând să se vândă în final şi pe el, pe bucăţi (organe) sau cu totul complăcându-se în situaţii umilitoare doar pentru un pic mai mult.
În cadrul fiecărui stat s-au creat organisme de luptă şi contracarare a terorismului. S-a vorbit de terorism şi înainte de “11 Gemenilor” se vorbeşte şi acum aducându-se în prim plan caracterul asimetric al acestui flagel.
Se spune că dacă mânaci murele cu tot cu sâmburi, seara visezi urât...
Cred că asta încearcă unii să ne spună când citim nemulţumiţi printre rândurile declaraţiilor oficiale.
Nu sunt vise urâte!
Să o luăm sistematic:
1. Vrem pace şi pornim războaie pentru a o avea!
2. Am creat organisme de stabilitate şi control, avem N.A.T.O, U.E, O.N.U.
3. Avem tratate de pace şi de neproliferare a armelor nucleare asta dupa ce am vrut să asigurăm stabilitatea păcii “printr-un proces barbar de înarmare nucleare plus o grămadă de teste care au făcut rău şi planetei şi oamenilor.
4. Promovam idei şi consumam multă hârtie şi cerneala pentru ratificările acestor tratate.
5. Avem şi aliante strategico-militare cu obligaţii şi drepturi, dar şi riscuri greşit asumate pentru statele implicate în misinunile N.A.T.O.
Într-o “traducere” a cuiva “la apelul bocancilor”.
6. Luptăm împotriva islamismului, a musulmanilor, care la rândul lor s-au ridicat împotriva cruciaţilor (aliaţi ai “dusmanului”-S.U.A).
Nu ţinem însă cont de următoarele:
• Terorismul are la baza apariţiei sale revendicări de integritate statală şi naţională adresate încercărilor de colonizare americană.
• Apoi evităm să ţinem cont cont că ochii mici şi oblici ai Chinei stau aţintiţi asupra Europei şi asupra întregii lumi.
• Să nu uităm că deţin adevăratele dominioane în zona de influienta comercială, trafic de arme, de carne vie, organe, manifestându-se sub forma unor comunităţi ermetice, peste tot în lume.
Un altfel “de stat în stat” cu reguli de existenţa dure având la baza vasalităţi ierarhice.
Aici ar fi bine de amintit declaraţia oficialilor ruşi conform căreia pe teritoriul rus nu va exista niciodată un “ChinaTown”.
O mişcare inteligentă care a dovedit încă o dată ca ferindu-ne de câinele care ne-a muşcat în trecut uitam de cel care se gudura “mişeleşte “pe lângă glezna noastră.
Realizând o incursiune în interiorul ţărilor şi sistemelor lor de securitate interna din punct de vedere al specificului CT/AT, am găsit structuri militare operative şi de inteligence cu personal bine antrenat, calificat, militari care ştiu foarte bine şi definiţii dar şi practică (misiuni şi exerciţii tactice de perfecţionare în domeniu)
Iată după cum urmează, avem:
1. Rep. Moldova- S.I.S
2. Rusia- FSB
3. România –S.R.I, S.I.E
4. Marea Britanie - MI6
5. Israel- Mossad
6. Germania –GSG9, etc..
Toate aceste organisme diferă de la ţară la ţară ca şi pregătire, mod de lucru, priorităţi operativitate, dotare tehnică, tip de abordare a spetelor asimetricului.
Într-un cuvânt toate lupta împotriva morţii realizate prin terorism, luptând pentru pace.
Oare nu pentru pace cât şi pentru independenţă, securitate, echilibru, pentru păstrarea şi prezervarea bunurilor materiale, etnice, spirituale, etc, lupta şi teroriştii?
E drept ca ei cer şi luptă şi pentru răzbunare, o răzbunare sângeroasă, un joc al morţii generat de dorinţe ce i-au animat şi acum sute de ani, etc.
Noi luptăm prin aceste organisme S.I.S, S.R.I, S.I.E, MOSSAD, MI6, etc tot pentru pace.
Unde greşim?!
În modalitatea de abordare în goană după putere ne dezumanizam, asta dacă cei care doresc monopolul planetar absolut au vreun grăunte de umanitate în ei.
Nu sunt adepta teoriei conspiratiei, dar nici nu sunt oarbă şi surdă!
Consider că mizele sunt aşa de mari, că nimic nu poate stopa maratonul pentru putere, dar să nu uităm că “scorpionii se ucid pe ei însăşi” atunci când ajung la o cotă de enervare şi stres maxim.
Aproape de acest “dangerous power level” se află întreaga umaninate în prezent.
Am ridicat armele unii către alţii, legaţi fiind de lanţul acordurilor, al tratatelor, angajamentelor şi împrumuturilor financiare.
Am devenit “marionete “ cu acte în regulă.
Ne trimitem fii şi soţii să moară pentru cauze care nu sunt ale lor, pentru idealuri care nu le spun nimic.
Adevărat, trist şi foarte real!
În lupta asta nemiloasă pentru pace şi monopol mor copii. Alţii îşi pierd familiile şi de cele mai multe ori se maturizează într-o clipă transformându-se în monştrii care vor doar răzbunare şi care nu se opresc până nu se jertfesc şi pe ei pentru aceasta.
Am militat mereu şi voi milita pentru comunicare, pentru schimbarea opticii de abordare a conflictelor, pentru stoparea acestui proces de globalizare în faza lui existenţă.
Efectele sale sunt îngrozitoare asupra întregului climat geografic într-o anumită regiune de pe glob. Iar dacă stăm să ne gândim efectele le vedem peste tot: criza indusă, impusă cu măsuri de restructurare, şomaj, disponibilizări şi concedieri în masă.
Este necesară o schimbare pentru mai bine dar nu folosind forţa, constrângerea şi şantajul, ci comunicarea, înţelegerea şi găsirea unor puncte comune de dezbatere.
Ce rol au actorii internaţionali organizaţionali în prezent?
Realizarea de politici care să menţină menţină acest plan nedrept al globalizării din care se generează conflicte, obligaţii de plată, de participare, de subordonare, etc, din partea ţărilor semnatare, mărind astfel greutatea şi greutatea aplicată ţărilor cheie, care vor ceda în cele din urmă... neputinciose.
Tari cheie ? Sunt acele ţări cu potenţial energetic, petrolier, cu mari resurse subterane (Roşia Montană, etc) anumite centre energetice din Bucegi şi nu numai, minele de aur, platină, diamante, chihlimbar şi sare, depozitele mari de apă termală. Toate acestea stau pe listele de priorităţi ale marilor puteri, toate acestea sunt motive destul de puternice pentru a cataloga o tara ca fiind un pericol regional în care se opune colonizării. Astfel că ajung, hăituite, bombardate sau constrânse economic pentru a lăsa “garda jos”.
Ne comportăm ca nişte paraziţi, ca nişte căpuşe care sug resursele gazdei până la anihilarea acesteia, urmând mai apoi să căutăm altă mai grasă şi mai bogată, nu prea puternică ca şi potenţial şi suficient de influientabila.
Ştiu pe cineva care spune că, trebuie să simţi, să trăieşti, să gandesti, să râzi, să iubeşti şi să urăşti ca duşmanul/adversarul tău ca să îl poţi înţelege.
Da, este un altfel de definiţie a comunicării şi colaborărilor diplomatice. Aşa văd eu maniera în care îţi poţi intelege partenerul, pentru a putea realiza o colaborare trainică şi durabila bazată pe respect prietenie şi sinceritate (limitată!).
Sună a contract de căsătorie...
O votka adevărata, se poate bea doar cu Ivan la Moscova... nu în birou prin telefon sau corespondenta electronică.
Un kebab nu se mananca pe calea Victoriei ,ci in din “dughenele” Beirutului.
Lista enumerărilor poate continua, dar sunt sigură că domniile voastre a înţeles mesajul pe care îl transmit.
*********************************************************
În încheiere, vă voi prezenta principii de diplomaţie din perspectiva Chinei:
“Cele patru principii constitutive pe care le-am atribuit politicii externe chineze în
General – “pasul strategic” pe 50 de ani, prudenţa, echilibrul şi discreţia - se reflectă par excellence în cazul particular al abordării Orientului Mijlociu şi totodată explică succesele remarcabile ale acesteia: de la o reprezentare şi influenţă quasi inexistente în regiune în urmă cu 20 de ani şi absenţa oricărei implicări istorice, China a reuşit, corelat şi condiţionat de o rată de dezvoltare economică halucinantă, să se afirme cu succes în Orientul Mijlociu, transformând triangular competiţia odinioară diadică sovieto-americană pentru influenţă regională. Într-un ritm relativ alert, China şi-a atins obiectivele strategice privitoare la regiune: a penetrat economiile naţionale ale statelor şi s-a dezvoltat ca unul din principalii parteneri ai ariei MENA (Orientul Mijlociu “clasic” plus Africa de Nord) în comerţul cu armament, a atenuat vizibil conflictualitatea de temă confesională din provincia sa majoritar musulmană Xinjiang, pare să-şi fi asigurat atât de necesară securitate energetică prin fidelizarea aceloraşi state pe piaţa internaţională a petrolului şi, mai mult, pare a fi contribuit semnificativ la configurarea unui aliniament regional orientat împotriva hegemoniei SUA şi Compus - în relaţii de tranzitivitate sau asociativitate prin intermediul Rusiei şi/sau
Chinei - din Iran, Turcia şi Arabia Saudită.
Într-o primă diferenţă mai ales faţă de SUA şi a lor “urge for quick results and appeasement”, dar în bună măsură şi faţă de Rusia, China nu a căutat rezultate pe termen scurt, ci a aplicat în politica sa în regiune tradiţionalul “pas strategic” de planificare pe 50 de ani.
Penetrarea să insidioasă a regiunii în anii ’80, neobservată la vremea respectivă în care Beijingul nu conta în calcule de securitate la nivel global, şi nici în cele ale statelor MENA, furnizează o mărturie de fond în acest sens. Iar un eveniment punctual sus-menţionat confirmă acelaşi prim principiu:
Acordul Strategic de cooperare în domeniul petrolului încheiat în 1999 între Arabia Saudită şi China se întinde pe exact 50 de ani. În acelaşi sens, dar în plan secundar, se reflectă şi alte două din cele patru principii diplomatice: echilibru – pentru că strategii chinezi au distribuit echilibrat eforturile diplomatice între Israel, Iran şi Arabia Saudită (simultaneitatea acestor relaţii de cooperare rămâne o lecţie remarcabilă pentru esenţa a ceea ce înseamnă diplomaţie însăşi);
Discreţie – întrucât insinuarea Chinei în regiune a trecut neobservată, iar anumite aspecte de importanţă majoră precum cooperarea militară sino-saudită au fost deconspirate abia zece ani mai târziu.
Al doilea principiu şi concomitent factor de succes îl reprezintă prudenţa, reliefată în nenumărate situaţii privitoare la relaţia dintre guvernul chinez şi cele din regiune: în 1990 bunăoară, deşi Irakul reprezenta un furnizor potenţial de
Petrol extrem de atractiv, diplomaţii chinezi au ales ca acţiuni: condamnarea verbală a invaziei irakiene în Kuweit; recunoaşterea în continuare a suveranităţii guvernului kuweitian în exil; abţinerea de la votul Rezoluţiei CS al ONU care autoriza o intervenţie militară împotriva Irakului; solicitarea unei soluţionări diplomatice, aceasta chiar şi după declanşarea ostilităţilor diplomatice; evitarea conexării problemei punctuale irakiano-kuweitiene cu alte probleme ale Orientului Mijlociu; şi, prudent, a încercat să medieze în mod direct ajungerea la o înţelegere între părţile beligerante.
În general pentru perioada 1990-2003, China a adoptat în problema irakiană tactica unei rezistenţe de plan secund, în care avangarda opoziţiei deschise faţă de unilateralismul SUA a fost cedată deliberat Franţei şi Germaniei şi în mai mică
Măsură Rusiei, pornind de la calculul în baza căruia pe termen scurt şi mediu China nu îşi permite încă o confruntare deschisă cu Statele Unite.
Aceluiaşi registru, deşi legat consistent şi de principiul dicreţiei, i se înscrie comportamentul Beijingului în problematica livrărilor de armament mai ales neconvenţional către Iran: catalogată de critici drept un joc duplicitar “de-a şoarecele şi pisica”, politica diplomaţilor chinezi a urmărit atingerea simultană a două obiective: mimimizarea conflictualităţii manifeste sau potenţiale cu SUA şi de aici pornind, achiesarea oficială la toate iniţiativele americane de neproliferare, în paralel însă cu maximizarea în plan neoficial a avantajelor monetizate şi imediate, dar şi simbolice şi necuantificabile, aferente continuării cooperării militare cu regimul de la Teheran.
În sfârşit, evoluţiile internaţionale post-Război Rece confirmă respectarea imperativului prudenţei în manifestarea diplomaţiei chineze;
Beijingul şi-a manifestat deschis opoziţia faţă de SUA numai în mod rarisim, numai în cazul unor mize deopotrivă foarte importante şi urgente, şi aproape niciodată singur, ci fie în asociere cu Rusia (vezi solicitarea ruso-chineză din noiembrie 2001 de încheiere cât mai rapidă a operaţiunilor din Afghanistan, în proximitatea simultan a Rusiei şi Chinei), fie în cadrul multilateral al unor organizaţii internaţionale/regionale (vezi solicitarea oficială a Shanghai Cooperation Organization din vara lui 2005 adresată SUA de a preciza un termen al retragerii efectivelor sale militare de la baza “K2” Karji-Kanabad din Uzbekistan.
Ca al treilea principiu, echilibrul, condiţionat inevitabil în realizarea sa de discreţie, explică în bună măsură reuşita remarcabilă şi totodată extrem de importantă strategic de a dezvolta relaţii de tip amiciţie-cooperare cu practic toate statele regiunii, extrem de diverse şi în nu puţine rânduri chiar ostile reciproc: de la
Statele maghrebiene la EAU sau de la Iran la chiar Israel. Dincolo de Arabia Saudită şi Iran ca parteneri privilegiaţi, China s-a insinuat progresiv în dinamica operaţiunilor comerciale ale ariilor MENA şi Asia Centrală cu exteriorul. Dacă în 1994 de pildă comerţul cu statele GCC valora însumat 2,26 mld. USD, în 2004 China a ajuns să furnizeze/recepţioneze, conform fişelor de ţară ale CIA: 5,1% din importurile Algeriei, 4,2% din importurile Marocului, 4,8% din importurile Egiptului39, 10% din cele ale EAU, 7,9% din cele ale EAU şi tot atât din cele ale Iordaniei, 7,3% din exporturile Kazahstanului, 6,6% din importurile Kuweitului, 4,6% din cele ale Turciei, 18,5% din exporturile Omanului şi 5,6% din importurile Siriei.
Procentele, în majoritatea lor mici, se cuvin analizate în valoarea lor agregată, şi a corelării cu intensitatea operaţiunilor comerciale cu cei doi “grei” Iran şi Arabia Saudită. Iar prospectiv, o mărturisire a generalului saudit Khaled bin Sultan este pe cât de elocventă, pe atât de interesantă în coroborare cu accentuatul rapprochement ruso-saudit de după 9/11: “creşterea economică rapidă a Chinei o va face în curând o putere militară formidabilă pe care, noi [cei] din Orientul Mijlociu, trebuie să o luăm în calcul”.
Deşi în regiune menţinerea de către un stat de relaţii de cooperare simultană cu alte două state rivale între ele (analog proprietăţii matematice a distributivităţii), nu este singulară – vezi bunăoară cazul din anii ’80-’90 al Siriei în raport cu Iran şi Irak, sau cel din prezent al Rusiei în raport cu Iran şi Israel, reuşita Chinei este unică prin prisma unor multiple considerente:
• lipsa oricărei tradiţii istorice în legăturile cu Orientul Mijlociu; penetrarea complexului regional de securitate extrem de târziu comparativ cu alţi actori extraregionali; angrenarea în relaţii pozitive a practic tuturor statelor din Orientul Mijlociu. Comparativ, SUA îşi păstrează ca principal aliat fidel Israelul (deşi cooperarea militară a acestuia cu China reprezintă o problemă extrem de importantă), controlează Irakul dacă nu şi politic, atunci cu siguranţă măcar din punct de vedere economic şi exercită o influenţă semnificativă asupra emiratelor din Golf, însă:
• neglijează Maghrebul, şi-au alienat sever Arabia Saudită după 9/11; par să piardă inclusiv Turcia în favoarea Rusiei în jocurile regionale de securitate din zona Mării Negre. Iar Rusia, deşi a performat reconcilieri remarcabile, precum cele cu Arabia Saudită şi Turcia, şi cooperări intensificate, precum cele cu Iran şi Israel simultan, a reuşit acest lucru numai cu neglijarea cvasitotală a celorlalte state din regiune.
Fireşte, succesul tot mai vizibil al politicii Chinei în Orientul Mijlociu se
datorează unor multipli alţi factori, dintre care am putea invoca dezvoltarea
Economică (şi de aici atractivitatea să ca piaţă de export al petrolului, superioară cert SUA pe termen lung) şi chiar – deloc paradoxal – absenţa aproape totală a unui trecut al interacţiunilor cu aria MENA până la începutul anilor ‘80, care a scutit-o de animozităţile pe care, prin polarizarea ariei, şi le-au atras în timpul Războiului Rece atât SUA, cât şi URSS din direcţia statelor taberei adverse.
Pe fond însă, la fel cum în cazul Rusiei se cuvine subliniat explicit rolul major al lui Puţin, în cazul Chinei factorul principal al succesului pare să fie esenţa constitutivă a diplomaţiei naţionale, bazate pe pasul strategic peste două generaţii, prudenţa, echilibrul şi discreţia.”
Bibliografie:
Orientul Mijlociu, lecţia chineză de diplomaţie
STRATEGICON, China_me.pdf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu