În 1994, când a fost propusă de colonelul Gheorghe Văduva şi aprobată ca temă pentru o teză de doctorat, „Strategia Acţiunilor Rapide“ se înscria pe deplin în noul concept strategic, în noua strategie a timpurilor noastre şi, mai ales, a timpurilor care vin.
A fost (şi încă este) o temă îndrăzneaţă, de pionierat şi o abordare pe măsură a subiectului respectiv. Despre strategia acţiunilor rapide s-a scris foarte puţin. Adevărul este că o asemenea tematică nu a fost abordată până acum într-o lucrare specială, sistematică, de anvergură.
Desigur, o teză este o abordare ştiinţifică de anvergură, dar o teză nu epuizează şi nu poate epuiza un astfel de subiect. Creează însă noi premise pentru continuarea studiului, pentru aprofundarea în continuare a unei astfel de tematici care rezultă dintr-o necesitate - aceea a tratării din punctul de vedere al acţiunilor rapide - a războiului. Lucrările care au apărut în ultimul timp, între care aş reliefa şi excepţionalul eseu al generalului Beaufre „Strategie pentru viitor“ lărgesc puţin aria şi conceptul strategic, întrucât atât tipurile de războaie cât şi aria lor de cuprindere s-au lărgit şi s-au diversificat foarte mult.
Cele 8 capitole ale lucrării au trei mari caracteristici:
a. Identifică elemente ale strategiei acţiunilor de tip rapid în istoria războaielor, în marile campanii ale diferitelor timpuri, în gândirea militară universală. Pentru că, nu-i aşa, nimic nu-i nou sub soare şi orice se întâmplă pe lumea aceasta are un izvor. A merge la izvoare este una din obligaţiile cercetării ştiinţifice. Autorul o face. Şi o face bine.
b. Localizează acţiunile contemporane de tip rapid şi le analizează din punct de vedere strategic, desprinzând concluzii, principii, concepte. Sesizează caracteristici şi elemente care facilitează proiecţia în viitor, la nivel strategic, a acţiunilor rapide.
c. Face unele sugestii pentru organizarea şi modernizarea Forţei de Reacţie Rapide a Armatei Române, pe care o numeşte Forţă de Reacţie Rapidă Integrată.
Pe aceste trei mari paliere s-a derulat efortul de cercetare şi se desfăşoară întreaga lucrare.
Lucrarea este, în acelaşi timp, o analiză şi o sinteză. Analiza este dată de un sistem de exemple, de fapte din care se desprind caracteristici şi idei importante. Sinteza reuneşte aceste idei şi caracteristici în judecăţi apreciative şi permite proiecţia în viitor.
La primul palier, autorul identifică ceea ce înseamnă acţiune rapidă în marile campanii militare. Se referă deopotrivă la Gingis Han, care a descoperit arta invaziei rapide a acelor vremuri, şi la Alexandru Macedon, la Napoleon şi, mai ales, la debutul celui de al doilea război mondial care marchează şi materializează, categoric, pentru prima dată în istorie, o strategie a acţiunilor
rapide. Analiza este realistă, riguroasă, iar concluziile, golite de conţinutul lor politic şi de prejudecăţile pe care le determină pierderea sau câştigarea unui război, sunt pertinente.
Tipuri de acţiuni rapide.
Acţiunile directe sunt, pentru toată lumea, cele mai cunoscute în istoria confruntărilor politico-militare şi a războaielor. Ele au caracterizat marile războaie ale Evului Mediu şi constau, în general, în confruntarea directă,nemijlocită, pe un câmp de luptă, a două grupări de forţe. Această confruntare
a impus, de-a lungul secolelor, legile războiului. Primul război mondial, spre exemplu, este o confruntare caracterizată prin acţiuni de acest tip. Chiar şi manevra Corpului Alpin bavarez peste munţii Cibin, în scopul tăierii, în defileul Oltului, în trecătoarea Turnu Roşu, a retragerii diviziilor române care apărau oraşul Sibiu, în esenţa ei, o acţiune indirectă, o manevră în plan operativ, cu efect strategic, nu poate fi separată în mod categoric de acţiunea directă.
Pentru că acest viguros corp alpin de 10.000 de oameni, care luptase în Italia,în Alpi, la Verdun, fusese adus aici pentru desăvârşirea încercuirii Diviziilor 23 şi 13 române şi a Brigăzii de Cavalerie şi nimicirii lor complete. El acţiona - e drept, la mare distanţă -, peste munţi, dar în strânsă legătură cu gruparea ambiţiosului general Falkenhayn, căruia i se subordona.
Acţiunile directe, de regulă frontale, lăsau din ce în ce mai mult locul manevrelor. Arta militară a epocii moderne, impulsionată puternic de apariţia artileriei cu bătaie lungă, a aviaţiei şi a primelor blindate, se îmbogăţea cu felurite manevre care deschideau drum acţiunilor indirecte. În acest sens, ni se pare semnificativ un episod mai vechi, care s-a petrecut în războiul de independenţă din anul 1877.
Acţiunile indirecte sunt foarte numeroase. Ele caracterizează războiul de mişcare şi deschid orizonturi infinite artei militare, impunând principiul surprinderii tactice şi, mai ales, strategice. Debarcarea din Normandia este o astfel de operaţie de mare amploare. Acţiunile indirecte pot fi şi ele, la rândul lor, acţiuni obişnuite (manevre) sau acţiuni rapide. Oricum, acţiunile rapide, într-o formă sau alta, sunt prezente în toate componentele manevrei.
Acţiunile rapide, deşi prezente în toate formele acţiunilor de luptă (operative, strategice), fac totuşi o notă distinctă în arta militară. Ele îmbracă toată paleta de acţiuni, în toate etapele care pregătesc războiul, sunt proprii războiului sau urmează acestuia.
Ele nu sunt forme ale acţiunilor de luptă, ci acţiuni care pot conţine o infinitate de forme şi procedee, în funcţie de scopurile şi obiectivele urmărite şi de forţele care le desfăşoară.
Ţările occidentale dezvoltate, mari puteri, mai toate având interese globale peste mări, şi-au însuşit repede acest concept şi au realizat structuri pe măsură.
Termenul preferat ulterior a fost cel de acţiune rapidă. Este un termen mai larg, mai cuprinzător, foarte apropiat de realităţile şi cerinţele situaţiei geostrategice actuale, caracterizată de un mare număr de conflicte, de instabilitate,de extremism etnic şi religios, de terorism.
Reacţia rapidă considerăm că trebuie înţeleasă ca o ripostă. Ea este,astfel, precedată şi condiţionată de anumite acţiuni ale părţii adverse. Deci,pentru a exista reacţia, trebuie să existe mai întâi acţiunea. Depinde acum ce se înţelege prin acţiune şi care-i sfera de cuprindere a acţiunilor care determină reacţia. Aici este un teren foarte sensibil, adesea, la limita dreptului internaţional.
Se cunosc reacţii rapide pentru stăvilirea unor acte teroriste, pentru prevenirea conflictelor, pentru înlăturarea unui guvern şi impunerea altuia,pentru distrugerea unei forţe militare într-o anumită zonă, care ar afecta interesele vreunei mari puteri sau ale comunităţii internaţionale. Sunt şi reacţii de tip rapid, ca urmare a nerespectării, de către anumite ţări sau grupări de
forţe, a acordurilor internaţionale, pentru a pune capăt unor conflicte armate cronice, pentru a impune o anumită conduită, pentru a preveni deteriorarea situaţiei politico-militare şi prliferarea stării conflictuale etc.
Dar sunt şi reacţii rapide pe timpul războiului de apărare, pentru prevenirea sau zădărnicirea unei invazii, pentru descurajarea agresiunii, pentru stingerea unor focare de conflict intern care pot degenera într-un război civil sau care pot pune în pericol suveranitatea ţării.
O astfel de reacţie poate fi considerată cea a forţelor poliţiei sârbe din vara şi toamna anului 1998 la acţiunile Armatei de Eliberare din Kosovo, ale forţelor separatiste ale etnicilor albanezi care vizau ruperea regiunii de Iugoslavia.
Acţiuni rapide în timp de pace sau care preced starea de criză şi războiul.
Forţele de acţiune (intervenţie, reacţie) rapidă au fost create pentru a fi în măsură să oicând şi oriunde, atât în timp de pace şi la crize, cât şi în situaţii de război. Acţiunile rapide, în timp de pace, au ca obiectiv, în general, impunerea unor interese sau a unor hotărâri ale comunităţii internaţionale (mai exact, ale celor care influenţează, prin putere şi poziţie,comunitatea internaţională), ale organizaţiilor internaţionale - respectiv, ale ONU, ale Consiliului de Securitate -, ţărilor, zonelor sau armatelor care nu le respectă. Până în prezent, se cunosc câteva tipuri de acţiuni rapide care jalonează, în general, direcţia de dezvoltare a strategiei acţiunilor rapide,precum şi impactul acesteia asupra fenomenului militar contemporan, asupra artei militare.
Există acţiuni rapide ale marilor puteri, dar şi acţiuni rapide ale armatelor ţărilor care nu sunt mari puteri.
Există, de asemenea, acţiuni rapide desfăşurate de forţe specializate ale alianţelor militare, ale comunităţii internaţionale, ale organismelor internaţionale, ale diferitelor grupuri sau grupări (teroriste, religioase, etnice
etc.).
Acţiuni rapide ale forţelor specializate în acest sens din armatele marilor puteri urmează, în general, modelul american. Ele vizează următoarele obiective:
- asigurarea prezenţei militare oportune a marii puteri (a forţelor care reprezintă voinţa comunităţii internaţionale etc.) în zona respectivă;
- impunerea unor relaţii, unor reguli conforme cu interesele statului căruia aparţin aceste forţe sau ale statelor coaliţiei;
- descurajarea acţiunilor militare sau mişcărilor care ar duce la instabilitatea zonei;
- protecţia demnitarilor sau a persoanelor importante;
- protecţia sau impunerea unor guverne convenabile;
- descurajarea acţiunilor teroriste;
- salvarea personalului diplomatic sau a cetăţenilor marii puteri sau ai aliaţilor acestei mari puteri răpiţi sau izolaţi;
- prevenirea conflictelor interetnice;
- prevenirea degradării situaţiei politico-militare şi strategice a zonei;
- apărarea bazelor militare proprii din zona respectivă etc.
Acţiuni rapide ale ţărilor care nu sunt mari puteri şi nu au interese
strategice majore în afara frontierelor, la mari distanţe, sunt ceva mai restrânse şi pot avea ca obiective:
- descurajarea agresiunii;
- intervenţia rapidă la frontieră sau în oricare alt punct de pe teritoriul naţional unde ituaţia o impune (împotriva acelor acţiuni care pun în pericol stabilitatea internă şi suveranitatea naţională);
- prevenirea unor acţiuni teroriste;
- apărarea ordinii constituţionale;
- participarea la operaţiile de menţinere (impunere) a păcii;
Acţiuni rapide ale forţelor special pregătite în acest scop de către alianţele militare au, în linii mari, cam aceleaşi obiective cu cele ale forţelor de intervenţie rapidă ale marilor puteri. Numai că ele vizează zone de interes pentru întreaga alianţă, iar decizia de folosire a acestor forţe se ia prin consens. Forţele de acţiune rapidă ale NATO - că despre ele este vorba, în
principal - şi-au finalizat structurile în anul 1995. Ele sunt, deci, de dată recentă, iar conceptul întrebuinţării lor este foarte simplu: vor interveni oriunde interesele Alianţei o cer. Recent, se discută conceptul intervenţiei NATO, cu sau fără mandat ONU, oriunde este nevoie şi nu numai în zona de responsabilitate. Corpul de Reacţie Rapidă al NATO este gata să intervină
oriunde în cel mult 72 de ore de la darea alarmei. De altfel, el a intervenit deja,
cu efecte substanţiale, în Bosnia.
Acţiunile rapide ale forţelor UEO - în speţă ale eurocorpului germanofranco-olandezo-belgian - deşi această structură nu este specializată pentru intervenţii de tip rapid - se vor înscrie, probabil, în aceiaşi parametri.
Deja se lucrează la structuri mutinaţionale de menţinere (impunere) a păcii care vor acţiona în general potrivit strategiei acţiunilor de tip rapid, desigur, prin forme şi procedee adecvate situaţiei concrete. Una din aceste structuri este şi Forţa Multinaţională de Menţinere a Păcii din Sud-Estul Europei, la care va participa şi ţara noastră. Statul major al acestei forţe se
discută a fi stabilit la Plovdiv, în Bulgaria.
Acţiunile rapide de tip terorist sunt, azi, foarte frecvente. Însumate la nivel planetar, acestea u deja importanţă strategică. Ele au numeroase obiective - practic, imposibil de identificat în întregime - şi vizează toate forţele şi toate structurile, începând cu cele politice şi continuând cu cele militare.
Terorismul face numeroase victime şi complică foarte mult situaţia politicomilitară şi strategică. El pătrunde din ce în ce mai mult şi, deşi pare un rezultat sau o caracteristică a anomiei sociale, se instituie ca un sisteme de acţiuni rapide şi extrem de violente, care nu pot fi prevăzute şi nici contracarate cu uşurinţă. Terorismul este privit din sute de unghiuri, definit şi analizat în funcţie de interese, de sistemele de valori şi de structurile la care se raportează cei în cauză şi nu poate fi sancţionat pur şi simplu. Unii îl consideră ca război al
săracului împotriva celui bogat, alţii îl consideră reacţii-limită, camicaze al mileniului, alţii îl definesc drept crimă oribilă. Pentru această lucrare, el este o expresie a acţiunilor rapide intempestive, surprinzătoare şi foarte eficiente. O dată cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, terorismul a dovedit că este o forţă pentru care nu există invulnerabilităţi. O forţă care poate lovi, prin orice mijloace – de la cele nucleare şi chimice, la cele biologice şi chiar
genetice – oricând şi oriunde, pe oricine şi orice. Cu o astfel de forţă nu este de glumit. Cu atât mai mult cu cât starea de haos20 prin care trece omenirea în acest moment facilitează disfuncţionalităţi, grupările şi regrupările de forţe în tot spectrul structurilor şi acţiunilor individuale şi sociale.
Există posibilitatea ca grupările teroriste să aibă acces la arma nucleară,la arme sofisticate, la mijloace de distrugere a mediului, cum ar fi spre exemplu, sistemele de amplificare de milioane de ori a frecvenţelor21, cu care se pot crea „lentile“ în ionosferă pentru facilitarea şi amplificarea pătrunderii, în anumite puncte, a razelor cosmice nocive, ceea ce constituie un mare pericol pentru omenire. Desigur, aşa cum se sublinia mai sus, acţiunile teroriste sunt, toate, de tip rapid, iar contracararea lor nu se poate face decât tot prin acţiuni rapide, efectuate îndeosebi de forţele speciale.
Acţiuni rapide în caz de crize, în urgenţe civile şi militare
Crizele specifice stărilor de haos.
Crizele sunt treceri la limită ale situaţiilor de anormalitate. Ele constau în degradarea rapidă şi intempestivă a raporturilor economice, sociale, morale, culturale şi militare şi se caracterizează prin iminenţa confruntării. Confruntările din timpul crizei nu sunt însă unilaterale, nu se supun unei singure legi şi nu sunt neapărat militare. Criza nu înseamnă război, în sensul tradiţional al acestei noţiuni de confruntare violentă între două sau mai multe armate sau forţe înarmate. Crizele sunt multiple, greu previzibile şi cu desfăşurări rapide,
greu de controlat şi de soluţionat. Ele nu sunt dintr-o dată explozii, ci stări care se derulează cu repeziciune înaintea exploziei, degradări sau, mai degrabă, acumulări grave, aritmice, de incompatibilităţi care distorsionează sistemele, care determină schimbări sau semnalează incoerenţe şi impun nevoia acută de schimbare. Este vorba de nevoia ajunsă în starea ei gravă, insuportabilă.
Cauzele crizelor sunt numeroase şi foarte complexe. Într-o societate normală, echilibrată, starea de criză nu-şi află locul. De aici nu se deduce că, în anumite tipuri de societăţi, stările critice sunt eliminate ab initio şi definitiv.
Adevărul este că situaţii critice pot apărea oricând. Unele dintre ele au cauze naturale (cutremure, inundaţii, alte calamităţi). Important este să se înţeleagă bine mecanismul producerii lor şi, mai ales, cauzele lor. Intervalele de timp caracterizate de echilibre sociale, economice, politice, culturale şi militare sunt foarte scurte şi nu folosesc dinamicii sociale. Echilibrele sunt doar clipe de respiraţie. Importante sunt dezechilibrele, adică apariţia a noi provocări care reclamă soluţii noi de progres. Desigur, dezechilibrele controlate, produse,
rezultate din tensiunile interne novatoare ale sistemului.
Acesta ar fi procesul firesc. Dar, în derularea lui, apar discontinuităţi,anomalii, perturbaţii, sincope şi chiar deteriorări grave.
Starea de haos este un ansamblu de crize, care se produc în mod aleator şi care nu-şi găsesc nici soluţii rapide, nici justificări imediate, nici raţiuni suficiente. De aici nu se deduce, desigur, că orice intervenţie de tip rapid este aleatoare şi producătoare de haos. Dimpotrivă, în starea de haos este nevoie de intervenţii rapide foarte bine organizate, pentru descurajarea adâncirii haosului şi atingerii unor cote foarte periculoase de unde nu mai poate fi posibilă redresarea şi, deci, soluţionarea problemei .
Într-un fel, haosul poate fi privit şi ca un model al realităţii complexe.Pentru că şi în dezordine există o anumită ordine, un anumit sens al mişcării.Teoria haosului nu modelează doar dezastrele, ci şi formele care rezultă din această dezorganizare în vederea organizării. Sunt procese şi fenomene complexe, exprimând treceri de la lucruri care nu-şi mai au rostul la altele care încep să fie reclamate de sensul mişcării, al vieţii. De aceea, teoria haosului
are o mare aplicabilitate în artă.
Crizele din starea de haos, în accepţia sa de stare de dezorganizare în vederea unei noi organizări, nu diferă de celelalte, numai că evoluţiile lor sunt acute, greu previzibile şi dificil de controlat.
Acestea se pot clasifica în câteva categorii:
Crize generale;
Crize economice şi geoeconomice;
Crize financiare;
Crize energetice, ecologice, cosmice etc.;
Crize demografice;
Crize sociale;
Crizele politice şi geopolitice;
Crize ale culturii;
Crize etnice;
Crize identitare;
Crize militare.
Crizele generale se caracterizează prin universalizarea perturbaţiilor în toate planurile: economic, financiar, social, politic, cultural, etnic, identitar,informaţional şi militar. Ele nu sunt un produs al haosului, dar pot fi analizate – cel puţin în anumite componente ale lor – prin teoria haosului. Ele marchează marile momente de cotitură istorică, trecerea de la un nivel de civilizaţie la altul şi impun schimbări radicale, mutaţii strategice. Ele nu sunt neapărat
involuţii, ci opoziţii la anumite evoluţii, efecte ale unor discrepanţe grave. În astfel de momente, se dezvoltă tot felul de reacţii şi tot felul de acţiuni din partea unor entităţi distincte, cele mai multe informale, care urmăresc să obţină anumite avantaje, poziţii sociale etc. în folos propriu sau în numele unor precepte, crezuri, ideologii, idealuri care definesc anumite concepte.
Cele mai multe dintre cauzele acţiunilor sau reacţiilor de tip rapid ţin de nevoia de a stăpâni crizele, de a le controla efectele. Unii doresc o altă ordine (socială, economică, politică, economică, militară etc.), o altă morală, alte raporturi, alte ideologii, alte precepte, alte instituţii. Cei mai mulţi dintre capii unor organizaţii teroriste, mafiote etc. – inclusiv lideri ai organizaţiilor din care fac parte – n-au un model anume, nu ştiu foarte precis cum trebuie să arate lumea pentru care luptă. Pe cei mai mulţi dintre ei nu-i interesează lumea propriu-zisă, ci spectacolul lumii ca atare, dimensiunea lui punitivă, adică puterea distrugerii, teama oribilă pe care vor s-o instaleze şi, mai ales, starea de angoasă pe care o generează în rândul lumii (îndeosebi la nivelul Puterii Politice) o astfel de atitudine ameninţătoare şi generatoare de moarte.
Acţiunile lumii interlope şi mai ales ale grupărilor şi organizaţiilor teroriste sunt de tip rapid. Ele surprind, pentru că sunt reacţii anormale la situaţii anormale, nu au nici o logică şi, adesea, nici o raţiune. Dar terorismul nu este criză şi nici reacţie la stările de criză. El este un produs al lumii noastre, care trece dintr-o criză în alta, şi se prezintă ca un sistem haotic, dar dinamic, procesual şi foarte activ, extrem de complex, cu evoluţii adesea imprevizibile.
Terorismul, ca şi celelalte acţiuni de tip rapid, neconvenţioanle, asimetrice,ţine de patologia societăţii moderne, de marile discrepanţe şi de neputinţa socială a omului. El nu este deci numai reacţie, ci (în primul rând) şi mijloc de protest, de lovire şi de pedepsire a lumii.
Managementul crizelor.
Când se vorbeşte de crize, se au, în general, în vedere, situaţiile conflictuale care pot degenera în confruntări grave, inclusiv armate. Acestea sunt generatoare de războaie şi pot aduce mari prejudicii ordinii existente, stabilităţii şi securităţii sistemelor sociale. Este şi unul din motivele pentru care, în noul concept strategic NATO, gestionarea crizelor ocupă un loc foarte
important. Practic, aceasta este noua configuraţie a filosofiei Alianţei. Rolul NATO este, de-acum, nu numai acela conţinut îndeosebi în art. 5 al Tratatului,de apărare colectivă, ci mai ales acela de a ţine sub lupă crizele şi a le găsi rezolvările corespunzătoare.
Cele mai multe din aceste rezolvări presupun acţiuni sau reacţii de tip rapid. După atacul erorist din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite, rolul acesta creşte foarte mult, devine, practic, primordial. Este puţin probabil ca, în următorii ani, să se întreprindă vreun atac clasic masiv asupra vreuneia dintre ţările membre NATO care să necesite intervenţia în forţă a Alianţei, prin toate mijloacele sale militare sau cu o parte însemnată din acestea.
Cu alte cuvinte, războiul mondial, în formula lui clasică, cunoscută, devine improbabil, chiar imposibil. Dar crizele de natură socială, etnică, religioasă, identitară şi, mai ales, teroristă, se anunţă din ce în ce mai frecvente şi mai complexe.
Gestionarea crizelor în stările de haos presupune:
* - Analiza temeinică a ameninţărilor şi riscurilor;
- Sesizarea tensiunilor şi instabilităţilor interne, regionale, generale;
- Prefigurarea şi configurarea spaţiilor periculoase, a vulnerabilităţilor şi punctelor-forte ale structurilor şi acţiunilor care preced şi condiţionează stările de criză;
- Sesizarea şi studierea posibilelor mecanisme de declanşare şi de manifestare a crizelor;
*Cunoaşterea crizei privind mai ales următoarele:
Natura acesteia;
Sfera de cuprindere;
Conţinutul;
Evoluţia sau involuţia;
Forţele participante;
Instituţiile pe care le afectează;
Efectele imediate, pe termen mediu şi, dacă e posibil, pe
termen lung;
Liderii;
Punctele tari şi punctele vulnerabile;
Mecanismul de funcţionare;
Dacă facilitează sau nu acţiuni de tip terorist sau alt fel de
acţiuni;
Sesizarea momentului (pragului) în care criza, din reacţie
socială, devine ameninţare gravă la adresa securităţii naţionale,
adică a momentului în care criza devine război;
*Soluţionarea crizei.
Sesizarea (eventual, anticiparea) momentului în care criza devine război este partea cea mai importantă a gestionării crizelor şi are o importanţă cu totul specială, întrucât numai în felul acesta (cunoscând adică fizionomia crizei) se pot găsi la timp soluţiile necesare.
În acest moment se hotărăşte intervenţia de tip rapid, care se care efectuată prin surprindere, într-o superioritate tehnologică incontestabilă, creându-se un fait accompli şi obligându-i astfel pe cei vinovaţi sau consideraţi vinovaţi de apariţia şi evoluţia crizei să cedeze şi să accepte necondiţionat impunerile şi hotărârile respective grupări de forţe, comunităţii internaţionale etc.
Dar acest lucru este foarte dificil, întrucât fizionomia războaielor s-a schimbat foarte mult, pe prim plan trecând războaiele informaţionale şi cele fluide. Dar şi aici predominantă este tot acţiunea de tip rapid, special.
„Războaiele fluide (civile, etnice şi religioase) sunt confruntări fără armate, fără fronturi, fără lege. Sprijinite pe o mondializare economică şi financiară sălbatică şi incontrolabilă, ele pun în operă ceea ce politologul Zaki Ladi numea «fragmentarea lumii».
La summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999 s-a hotărât ca, în anul 2003, Uniunea Europeană să fie în măsură să desfăşoare o Forţă de Reacţie Rapidă compusă dintr-un corp de trei brigăzi cu un efectiv total de 50 – 60.000 de oameni în 60 de zile şi să poată susţine o astfel de desfăşurare timp de un an. Această forţă de reacţie rapidă (FRR) va fi utilizată, potrivit celor hotărâte
la Helsinki, pentru îndeplinirea unor misiuni de tip Petersberg care se referă la ajutor umanitar, operaţiuni de căutare şi salvare, de menţinere şi de restabilire a păcii. În viitor, FRR trebuie să fie în măsură să îndeplinească şi alte misiuni importante, cum ar fi cele de impunere a păcii. Dar această forţă nu va fi responsabilă de apărarea colectivă, o astfel de competenţă revenind Alianţei Nord-atlantice.
Toţi membrii UE, cu excepţia Danemarcei, s-au angajat să ofere trupe şi echipamente pentru FRR europeană, mai ales avioane şi nave, capacităţi logistice şi armamente. Într-un astfel de efort şi-au oferit disponibilitatea de a participa şi unele ţări din afara UE, între care şi Turcia. Există însă numeroase dificultăţi la nivelul capacităţilor şi mijloacelor, mai ales în ceea ce priveşte capacităţile de apărare, elemente de supraveghere, sateliţii de cercetare şi vehiculele de transport de mare capacitate.
La summit-ul de la Washington din 1999, şefii de state şi de guverne din ţările NATO au convenit asupra unei iniţiative a capacităţilor de apărare (DCI) care vizează remedierea deficitelor de capacitate din Alianţă, evidenţiate în campania din Kosovo, în timpul căreia ţările NATO n-au fost capabile să menţină o interoperabilitate deplină, şi, în mod special, creşterea capacităţilor aliaţilor europeni. Aceasta s-a materializat, între altele, şi prin conceptul IESD (identitatea europeană de securitate şi de apărare) care are drept obiectiv ameliorarea relaţiei transatlantice.
DCI este un fel de catalog care cuprinde 58 de elemente divizate în cinci categorii principale:
capacitate de desfăşurare şi mobilitate;
capacitate de susţinere logistică;
eficacitate a angajării;
capacitate de supravieţuire a forţelor şi infrastructurii;
sisteme de informaţii de comandament şi control (C2).
Cu toate acestea, achiziţia echipamentului necesar nu se face tot timpul potrivit unor exigenţe militare, ci, mai degrabă, unor preferinţe politice. Există un grup-pilot care gerează acest concept, având sarcina să-l facă operaţional până în anul 2002. Unii responsabili NATO consideră că grupul respectiv trebuie menţinut şi după această dată, în scopul concretizării orientării politice dată de summit-ul de la Washington şi ameliorării situaţiei strategice.
În sensul acesta, la Nisa, statele membre UE au convenit să continue eforturile în ceea ce priveşte comandamentul şi controlul (C2), învăţământul şi capacităţile strategice de transport aerian şi naval. Scopul este acela de a contribui la consolidarea coerenţei între mecanismele NATO şi celelalte organisme cum ar fi planurile de forţe NATO şi procesul de planificare şi
examinare a Parteneriatului pentru Pace.
Summit-ul de la Nisa a stabilit, de asemenea, dezvoltarea capacităţilor
civile ale UE în patru domenii importante identificate de Consiliul European la
Feira:
poliţie;
consolidarea statului de drept;
consolidarea administraţiei civile;
protecţia civilă.
În acest sens, Uniunea Europeană intenţionează să constituie o forţă de reacţie rapidă compusă din 5000 de unităţi dintre care 1000 ar putea fi desfăşurate în 30 de zile. Această forţă are menirea de a sprijini poliţia locală şi chiar de a o suplini în funcţie de circumstanţe.
Uniunea şi-a propus, de asemenea, să constituie următoarele structuri politice şi militare permanente:
Comitetul Politic şi de Securitate;
Comitetul Militar al UE;
Statul Major Militar al UE.
Statul Major Militar a devenit permanent în 2001.
Cu toate acestea, cadrul de gestionare militară a crizelor de către UE şi modul de consultare şi de participare a statelor membre UE, a statelor membre UE şi NATO, a statelor care sunt membre UE şi nu sunt membre NATO, a statelor care sunt membre NATO dar nu sunt membre UE şi a statelor candidate constituie încă surse de dificultate.
În legătură cu cele două mari domenii de impact strategic euro-atlatnic şi european, se pot desprinde unele evaluări şi concluzii:
- IESD este tot atât de inevitabilă ca realizarea sistemelor de apărare antirachetă.
Cele două concepte – aparent disparate – au totuşi un suport comun – unitatea euro-atlantică - şi o influenţă hotărâtoare în ceea ce priveşte configurarea domeniului strategic şi îndeosebi a strategiei acţiunilor de tip rapid. Lordul Robertson afirmă că Statele Unite nu pot impune o abstinenţă militară permanentă vizavi de Uniunea Europeană, iar europenii nu pot impune o politică de vulnerabilitate permanentă Statelor Unite.
- Unitatea euro-atlantică, în toată diversitatea ei, este, actualmente,singura în măsură să garanteze stabilitatea politică şi strategică a zonei, să pună în operă noul concept strategic NATO şi să realizeze acea confluenţă de forţe şi mijloace care să descurajeze tendinţele conflictuale şi să permită gestionarea crizelor.
- Conceptul strategic NATO şi structurile IESD şi PECSD sunt complementare (cel puţin, aşa se susţine, deşi există şi alte opinii) şi urmăresc realizarea şi menţinerea unui parteneriat strategic real între Statele Unite şi Uniunea Europeană şi creşterea rolului structurilor europene (îndeosebi a celor de reacţie rapidă) în gestionarea politică şi militară a crizelor şi
conflictelor, precum şi a urgenţelor civile şi militare.
- În acest sens, se pare că europenii sunt hotărâţi să-şi asume nu numai o politică europeană comună de securitate şi apărare coerentă, ci şi costurile şi riscurile acesteia. Este o expresie a luptei pentru putere politică, economică şi militară, pentru un loc onorabil şi meritat în noua ordine mondială.
- Europenii sunt mai tot timpul în planul doi, secundându-i pe americani.
Ei nu sunt capabili de o reacţie rapidă la mare distanţă, pentru că nu au dotările necesare şi de anvergura cerută şi, evident, pentru că nu au dorit acest lucru. Spre exemplu, în cazul ntervenţiei din Afghanistan, ar fi fost nevoie de o bază militară în zona asiatică, cât mai apropiată de spaţiul de confruntare,care să prevină realimentarea avioanelor în aer (este foarte costisitoare, iar europenii nu dispun de suficiente mijloace de acest gen). Or cea mai apropiată bază a fost cea din Quatar, dar aceasta nu a exclus realimentarea în aer. Europa nu are, pentru astfel de intervenţii, decât Eurofor şi Eurformarfor,cu totul insuficiente pentru a se impune în faţa americanilor.
- Europa nu este pregătită pentru aşa ceva, pentru că nu a avut în vedere o astfel de politică şi, în consecinţă, o astfel de strategie. În plus, caracterul precipitat al conflictului a fost defavorabil angajamentului europenilor. Nu s-a putut elabora nici o strategie comună, nici un proiect viabil de cooperare.
Britanicii au pus la dispoziţia americanilor un grup aeronaval care se afla în Golful Oman, fără să aibă acordul aliaţilor europeni. Franţa a trimis şi ea nave,unităţi de comando, avioane şi, în final, portavionul Charles de Gaule. Dar nici un avion propriu-zis european nu a fost văzut pe cerul Afghanistanului în timpul bombardamentelor . Acest război a subliniat încă o dată, după cel din Kosovo, carenţele UE în materie de mijloace militare şi mai ales în ceea ce priveşte cooperarea militară efectivă.
În discursul său de la 29 ianuarie din faţa Congresului referitor la starea naţiunii, reşedintele american a rezultat clar mutarea accentului concepotului de securitate american din planul euro-atlantic, în plan general şi, mai ales, în plan asiatic. Una din direcţiile prioritare ale SUA este întărirea colaborării cu Rusia, China şi India, într-o manieră „nemaicunoscută până acum“. Ea se coroborează cu desemnarea fără echivoc a noii „axe a răului“ – Irak, Iran,Coreea de Nord. În plus, preşedintele american a subliniat că „unele guverne se comportă cu timiditate în faţa terorismului, dar nu fac nici o greşeală prin asta: dacă ele nu reacţionează, atunci va reacţiona America.“
Acţiuni rapide în timp de război.
Războiul schimbă complet datele problemei, inclusiv în ceea ce priveşte acţiunile rapide. El aduce în prim plan confruntarea armată, lupta. Războiul modern este foarte costisitor şi, de aceea, el nu poate fi un război de durată.
Al doilea război mondial a început, iniţial, ca un război fulger, ca un război rapid. De regulă, cine declanşează războiul doreşte să-l termine cât mai repede, să-şi realizeze obiectivele în timp scurt şi cu costuri cât mai mici.
Aşadar, considerăm că, din punct de vedere al duratei şi modalităţii de realizare, prin mijloace militare, a obiectivelor unui conflict şi având în vedere forţele angajate, există:
- război rapid;
- operaţie de tip rapid;
- acţiune de luptă de tip rapid.
Războiul rapid.
Este acţiunea armată îndreptată împotriva unei ţări prin care se urmăreşte realizarea rapidă a unor scopuri şi obiective de regulă politice. Acest tip de război este dus numai de armate cu structuri elastice, moderne, cu mijloace de luptă foarte perfecţionate, performante, pregătite din timp în sistemul strategiei acţiunilor rapide. Este un război ofensiv.
El presupune: supremaţie tehnologică, realizarea surprinderii, coordonarea precisă a loviturilor din aer cu cele ale trupelor de uscat şi ale marinei; operaţii şi acţiuni de luptă de tip rapid. Scenariul unui astfel de război ar putea fi următorul: dezinformare; lovitură radioelectronică totală şi complexă; lovitură aeriană complexă; operaţii aeroterestre şi aeronavale rapide şi surprinzătoare.
La ora actuală, numai Statele unite ale Americii sunt în măsură să ducă un astfel de război de tip rapid. Dar de aici nu rezultă că astfel de războaie nu au existat până acum. Au existat. Şi încă foarte multe. Războiul de 6 zile din 1967 dintre Israel, pe de o parte, şi Egipt şi Iordania, pe de altă parte, este un exemplu de război rapid. Se remarcă aici îndeosebi acţiunile aviaţiei, care a atacat prin surrindere, dimineaţa, la o oră când adversarul nu se aştepta şi era
preocupat de rugăciune, şi cele ale blindatelor care au realizat pătrunderi adânci, pe direcţii, în genul celor făcute de diviziile blindate germane, în al doilea război mondial, în campaniile din Polonia şi din Franţa.
Dar capodopera războiului de tip rapid o reprezintă, fără îndoială,acţiunile forţei antiirakiene în Golful Persic. Este un nou tip de război,necunoscut până acum în istoria omenirii.
S-a obiectat că, de fapt, tot războiul n-a fost decât un spectacol, Irakul nefiind în măsură să riposteze unei asemenea forţe tehnologice.
Acesta este, de fapt, şi elementul central, definitoriu, al războiului de tip rapid: zădărnicirea reacţiei. Atunci când un astfel de obiectiv nu se poate realiza, războiul devine de durată. Atacul Irakului asupra Iranului este iarăşi un exemplu edificator. Irakul şi-a propus un război de tip rapid, încercând, ca şi Israelul în 1967, să-i surprindă pe iranieni cu o lovitură aeriană masivă şi puternică. Acţiunea n-a reuşit. În primul rând, pentru că n-a fost bine pregătită
şi, în al doilea rând, pentru că nu s-a asigurat complexitatea şi completitudinea unei asemenea lovituri, Irakul fiind lipsit de tehnologiile ultramoderne pe care le presupune războiul rapid.
Operaţia rapidă.
Subliniam, la început, că nici o ţară din lume nu-şi permite să menţină în permanenţă, în timp de pace, o armată cu structurile complete pe care le cere războiul, întrucât sunt foarte ostisitoare şi ineficiente (totuşi, Franţa încearcă să o facă). Se realizează însă structuri de pace compatibile cu cele de război sau care asigură, în timpul cel mai scurt posibil, trecerea la structurile de război. În cadrul acestora, cele mai multe ţări au constituit forţe de acţiune (intervenţie, reacţie) rapidă. Acestea sunt, în general, grupări de valoarea marilor unităţi tactice sau operative. Cu mici excepţii, aceste forţe sunt în măsură să ducă operaţii de tip rapid, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.
Operaţia de tip rapid se caracterizează, în primul rând, printr-o mare independenţă, ceea ce reclamă, pe de o parte, acţiuni complexe, interarme,şi, pe de alta, o strictă coordonare a tuturor forţelor participante. O operaţie de acest tip conţine, de fapt, elementele unui război, întrucât, adesea, ea reprezintă punctul culminant al conflictului şi vizează crearea faptului
împlinit.
Deci operaţia rapidă are o sferă mult mai largă decât operaţia clasică ofensivă sau de apărare. Ea implică un sistem de acţiuni complexe şi nu se rezumă la ofensivă sau la apărare. Operaţia Forţei de Intervenţie Rapidă americană în Somalia a comportat, spre exemplu, multe acţiuni: protecţia ajutoarelor, acţiuni de căutare a armamentului forţelor somaleze aflate în conflict, apărarea aerodromului din Mogadiscio şi a altor obiective importante, combaterea guerilei urbane etc. Operaţiile aeriene ale forţei antiirakiene se înscriu, de asemenea, în sistemul operaţiilor de tip rapid. Şi acţiunile Diviziei 6 Bilndate franceze Daguet, ale Diviziei 101 Aeropurtate americane sau ale Diviziei 24 Mecanizate se înscriu, în calitatea lor de acţiuni rapide tactice, în operaţia de tip rapid.
Acţiunea de luptă de tip rapid este, de fapt, componentă a operaţiei de tip rapid sau are un caracter independent. Având însă în vedere importanţa strategică a acţiunilor rapide, între nivelul tactic şi nivelul operativ nu se poate face decât o distincţie metodologică.
Acţiunile de luptă rapide sunt numeroase şi foarte diversificate. Desigur, arta militară cunoaşte, ca forme ale acţiunilor de luptă, apărarea, ofensiva, lupta de întâlnire, retragerea şi urmărirea. Şi, probabil, va trebui să rămânem în limitele acestei clasificări, pentru rigoare ştiinţifică şi realism în arta militară.
Totuşi, acţiunile de luptă de tip rapid nu pot fi considerate doar ca simplă accelerare a formelor şi formulelor clasice. Nu putem spune pur şi simplu că există o apărare de tip rapid sau o ofensivă de tip rapid. Apărarea şi ofensiva sunt forme principale ale acţiunilor de luptă şi ele se derulează în funcţie de scopurile urmărite, de teren, de acţiunile adverse, de mijloacele la dispoziţie,de alţi factori care influenţează fizionomia câmpului tactic. Lupta capătă însă
din ce în ce mai mult un caracter complex, interarme şi se desfăşoară în toate mediile, începând cu cel informaţional şi continuând cu cel electromagnetic.
Iar acţiunea de luptă de tip rapid nu poate fi înscrisă în aceste forme bătătorite, întrucât ea este, prin excelenţă, surprinzătoare, complexă, îmbinând toate procedeele cunoscute şi apelând la alte şi alte procedee .
* Primele acţiuni sunt cele care compun ceea ce numim dezinformare. Acestea se desfăşoară, de regulă, prin mass media, dar nu numai. Acţiunile de dezinformare sunt, la rândul lor, numeroase şi
diversificate. Nu intrăm în amănunte.
O altă categorie de acţiuni sunt cele care compun lovitura radioelectronică.Ele se desfăşoară în spectrul electromagnetic şi vizează scoaterea din funcţiune a sistemului de transmisiuni a dvers, crearea unei situaţii defavorabile adversarului, distrugerea sistemului de comandă şi
control. În principal, aceste acţiuni sunt: bruiajul şi diversiunea. Cele mai multe acţiuni de tip rapid sunt însă cele aeriene: raiduri, bombardamente, transportul unor mici subunităţi sau grupuri de diversiune. Acţiunile de luptă de tip rapid sunt de mare actualitate. Ele au devenit, practic, omniprezente. Arta militară începe să le acorde rolul care li se cuvine şi interesul pe care îl merită.
Toate armatele moderne au în compunere forţe speciale pentru astfel de misiuni.
*Dar şi în cadrul formelor de luptă obişnuite există acţiuni de tip rapid:
-acţiunile detaşamentelor înaintate şi ale detaşamentelor de întoarcere (în teren muntos), ale desantului aerian (maritim) tactic, ale subunităţilor de paraşutişti cu misiuni speciale etc.
Multe din acţiunile de tip rapid se desfăşoară însă în cu totul alte condiţii şi pentru alte obiective. Este vorba în special de acţiunile din cadrul operaţiilor de menţinere (sau de impunere) a păcii, de acţiunile ce se întreprind în situaţiile de precriză, de preconflict, pentru controlul şi prevenirea crizelor, pentru gestionarea conflictelor.
strategia acţiunilor rapide reprezintă acea componentă a strategiei generale prin care funcţiile tradiţionale ale strategiei sunt adaptate noilor condiţii ale situaţiei politico-militare,
astfel încât, prin acţiuni de tip rapid, să se realizeze deopotrivă surprinderea strategică a adversarului - de regulă, prin crearea faptului împlinit -, cât şi obţinerea, cu forţe puţine şi acţiuni de mică amploare, a ceea ce s-ar fi obţinut - şi nu totdeauna în mod cert - printr-un război de durată.
Strategia acţiunilor rapide schimbă complet nu numai fizionomia războiului, ci şi filosofia confruntărilor armate.
Ne aflăm, cu siguranţă, în debutul unei noi epoci. Această epocă se cere foarte atent studiată, pentru a-i sesiza, încă din această etapă, tendinţele şi coordonatele. Într-o viziune foarte optimistă, o posibilă concluzie ar fi aceea că, în societatea tehnologică, se produce, cum e şi firesc, o relaţie de feed back, prin care aceasta îşi autoreglează conduita, sancţionând prompt şi
rapid, inclusiv prin mijloace militare, dereglările şi primitivismele. Era de aşteptat că va veni o vreme când societatea omenească să nu-şi mai tolereze dereglările, anomaliile, lunecările spre catastrofele războaielor mondiale. Dar, repetăm, aceasta este o viziune foarte optimistă. Într-o viziune mai puţin optimistă, se poate invoca şi teama că acţiunile militare rapide înlocuiesc un
tip de război prin alt tip de război. Războiul tradiţional, declarat, cu beligeranţi
bine definiţi, cu fronturi constituite, cu obiective spuse sau, în orice caz, cognoscibile,
previzibile, sesizabile, cedează locul unor confruntări în planul tehnologiilor de vârf, surprinzătoare, necunoscute, care se pot declanşa fără nici o situaţie de precriză şi care pot scăpa uşor de sub control.
Cu alte cuvinte, în această viziune foarte puţin optimistă, se pare că războiul se sparge în mii de bucăţele, cedând locul unor acţiuni suple, de tip rapid, care pot fi duse atât de forţe specializate ale comunităţii - în sensul pozitiv -, cât şi de forţe ale unor organizaţii teroriste, separatiste, aservite cine ştie cărui interes. Nenorocirea este că astfel de acţiuni de tip rapid nu se limitează la zona războiului, nu aparţin numai războiului, ci ele însele devin un tip de război care nu are graniţe şi nu are limite.
Planificarea - mai exact,încadrarea strictă a acţiunilor în timp - constituie elementul-forţă al eficienţei acţiunilor rapide. Desigur, şi aici este valabil imperativul măsoară de zece ori
şi taie o dată. Măsurătoarea nu se face însă cu metrul şi ora, ci cu micronul,milisecunda şi forţa electronului.
CONSIDERAŢII PRIVIND ACŢIUNILE RAPIDE INTERNAŢIONALE.
Mutaţiile strategice profunde care s-au produs prin încheierea războiului rece, sau, altfel spus, prin trecerea lui în alt plan, au relevat acest nou concept strategic care include o serie întreagă de noţiuni, cum ar fi: parteneriat strategic, parteneriat pentru pace, menţinerea păcii, impunerea păcii, gestionarea crizelor etc. Toate acestea mută centrul de greutate al strategiei
de la confruntarea globală, la situaţia zonală, la conflictul zonal. De la global,strategia începe să se manifeste pregnant regional, fără a-şi pierde însă caracterul ei universal. Lewis Libby, subsecretar principal adjunct al apărării din SUA, arăta, la colocviul pe tema noului concept strategic de la Paris, din 1992, că „obiectivul noii strategii de apărare regională este acela de a modela viitorul, prezervând însă achiziţiile noastre în materie de securitate -
adesea obţinute cu mari dificultăţi - şi a face astfel posibilă lărgirea zonei de pace. Pentru a face aceasta, strategia consistă în a deturna privirile noastre de la ameninţările trecutului, a releva sfidările şi a sesiza ocaziile care se prezintă în diferite regiuni ale lumii şi în special în cele care prezintă, pentru noi, o importanţă specială.“
Această aserţiune spune foarte mult. Noua strategie de apărare regională este un concept care aparţine preşedintelui George Bush (tatăl). În viziunea concepţiei apărării americane, este vorba de cea mai importantă evoluţie după politica de îndiguire adoptată după al doilea război mondial. Dar chiar în ziua în care Bush expunea această nouă strategie, trecând peste un prag de aproape o jumătate de secol - 2 august 1990 -, Saddam Hussein invada Kuweitul şi ne arunca pe toţi în prima criză majoră din această nouă eră strategică.
Reformele armatelor, evoluţia conceptelor strategice pe care le adoptă fiecare ţară, planificarea apărării nu pot fi făcute decât în cadrul conceptului strategic mondial şi regional. Altfel acţiunile sunt lipsite de întregul lor suport politico-militar şi strategic, devenind arbitrare, voluntare, periculoase şi, în consecinţă, ineficiente.
Strategia americană post intervenţia din Golf cuprindea, după Lewis Libby, trei concepte strategice:
1. A anticipa asupra incertitudinilor;
2. A modela viitorul în funcţie de achiziţiile strategice;
3. A urma politica americană de sprijinire a democraţiilor.
Referitor la primul concept, ni se pare elocventă remarca subtilă şi oarecum amară a oficialului american: „Rar este observatorul - şi cu atât mai puţin guvernul - care este în măsură să pătrundă la zi evenimentele actuale pentru a încerca să desprindă din acestea elemente esenţiale asupra anticipării viitorului“. Această dificultate în a anticipa incertitudinile are efecte
foarte mari în toate planurile şi mai ales în cele ce ţin de strategie. La urma urmei, arta războiului este arta anticipării.
* Strategia americană este, azi, o strategie a securităţii naţionale şi cuprinde trei domenii foarte importante:-strategia economică, strategia culturală şi strategia militară. Strategia economică este o strategie de potenţial, cea culturală este una de sistem de valori, deci de potenţial moral, iar strategia militară este una de forţă, de putere.
După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, americanii şi-au reelaborat conceptul strategic mărindu-şi bugetul militar şi declanşând războiul antiterorist. În discursul său în faţa Congresului privind starea naţiunii, preşedintele George Bush arăta că America va învinge în acest război, chiar dacă va fi nevoită să-l ducă singură. Iar atacurile aeriene şi cu forţe speciale,fulgerătoare şi categorice, au arătat că America se va ţine de cuvânt.
Pentru arta militară, o astfel de decizie înseamnă foarte mult. Înseamnă un experiment care s-ar putea să schimbe complet mecanismele războiului şi,mai ales, modalităţile şi strategiile de angajare.
Din timp în timp, armatele lumii îşi modernizează structurile, adaptându-se la exigenţele conflictelor previzibile şi la cerinţele evoluţiei situaţiei politicomilitare şi strategice. Dar controlul şi gestionarea crizelor nu vor putea fi lăsate doar pe seama americanilor şi Europei Occidentale. Astfel de situaţii conflictuale ne privesc pe toţi. Scăpate de sub control, ele pot deveni incandescente,pot degenera în ceea ce, la începutul acestei lucrări, am numit
război mozaic. Un astfel de război nu are o definiţie anume. Nu are coordonate strategice şi tactice clare. El cuprinde totul, de la demonstraţii şi confruntări violente de stradă între grupuri etnice sau bande teroriste până la conflicte armate mai mult sau mai puţin convenţionale între state, grupări de state sau regiuni întregi, în toate mediile şi prin toate mijloacele. Un astfel de război este azi posibil.
Grupări internaţionale.
Acţiunile rapide internaţionale sau cu implicaţii internaţionale pot fi duse de forţe de acţiune (reacţie) rapidă ale diferitelor state sau de forţe de acţiune rapidă internaţionale. Se merge, de fapt, pe trei direcţii:
1. Acţiuni, sub mandat internaţional, a unor forţe de intervenţie rapidă
naţionale, în folosul comunităţii internaţionale, al unei regiuni sau pentru dezamorsarea unei situaţii tensionate.
2. Constituirea temporară a unor grupări de reacţie rapidă internaţională din forţe de reacţie rapidă naţionale.
3. Constituirea de forţe de acţiune (reacţie) rapidă internaţionale sau zonale.
„Noi avem nevoie de instrumente politice internaţionale suple pentru a fi în măsură să rezolvăm probleme globale şi regionale. Peisajul de securitate se află plasat într-o lumină strategică difuză. El nu seamănă cu nimic şi nu prevede nici un scenariu bine definit. De asemenea, guvernul federal se străduieşte să găsească un sistem suplu, incluzând toate posibilităţile oferite
de Naţiunile Unite, CSCA, NATO şi UEO. Nici una din aceste instituţii nu poate şi nici nu trebuie să le înlocuiască pe celelalte; ele trebuie mai degrabă să se completeze şi, tocmai prin aceasta, să desfăşoare forţele lor în mod sinergic. (...) Astăzi, Naţiunile Unite sunt implicate în treisprezece operaţiuni de menţinere a păcii şi în două operaţiuni de supraveghere a păcii, acţiuni în care sunt angajaţi 48.000 de soldaţi şi civili în total."
Preşedintele rus, Vladimir Putin, a propus secretarului general al NATO,Lordului Robertson, la 20 februarie 2001, ca Rusia şi Alianţa să dezvolte un sistem TMD restrâns, transportabil (deci mobil), care ar putea fi utilizat împotriva a ceea ce el a numit „state imprevizibile şi ostile“. Acesta este un sistem paneuropean de apărare antirachetă care vizează rachetele cu rază de
acţiune scurtă şi medie şi nu armele intercontinentale.
Acest concept ar trebui să se realizeze în patru etape:
- Evaluarea ameninţărilor, adică a pericolelor atacurilor cu rachete;
- Elaborarea unui concept de apărare antirachetă;
- Stabilirea modului de alcătuire şi desfăşurare a unităţilor antirachetă;
- Stabilirea unui centru comun de alertă timpurie antirachetă.
Ruşii se tem că sistemele de apărare antirachetă fac parte dintr-o
strategie conştientă a Statelor Unite de a-şi menţine superioritatea strategică mondială. Rusia chiar a ameninţat că, în aceste condiţii, adică dacă SUA se retrag din Tratatul ABM, nu se mai simte obligată să-şi reducă armamentele strategice. O decizie unilaterală a Statelor Unite de a anula tratatul ar avea, în concepţia Rusiei, consecinţe foarte grave, între care se situează şi retragerea Federaţiei Ruse din toate acordurile principale în materie de control armamente.
Statele Unite, ca urmare a acestor semnale (dar nu numai) reexaminează politica sa faţă de Rusia, unii congresmeni susţinând cooperarea cu această ţară, alţii fiind de părere că reajustarea poziţiei faţă de Moscova este necesară, în parte pentru a arăta Rusiei că Washingtonul dezaprobă opoziţia Rusiei faţă de iniţiativele americane în materie de apărare antirachetă.
Europenii sprijină cooperarea cu Rusia, întrucât extinderea NATO spre Est,campania aeriană din Kosovo din 1999 şi noul concept strategic al Alianţei au multiplicat temerile Rusiei în raport cu intenţiile Occidentului. De asemenea, Rusia sugerează să afecteze baterii mobile pentru protecţia anumitor regiuni.
Aceasta propune, între altele, crearea unei baze unice de date care să conţină caracteristicile tuturor rachetelor non-strategice cunoscute, un centru comun de alertă şi încercarea noilor echipamente utilizând în acest sens instalaţiile ruseşti deja existente. Acest sistem ar trebui să aibă în vedere rachetele-ţinte la o altitudine de 144 km şi mici baterii care, în cadrul acestei umbrele, să vizeze rachetele inamice care evoluează la o altitudine de 30 km.
Acesta este un sistem de teatru (TMD) nonstrategic, propus de Putin în luna iunie 2000 şi vizând apărarea antirachetă (non-strategică) împotriva statelor cu „comportament îngrijorător“. În februarie 2001, Igor Sergheev, fostul ministru al apărării din Rusia, i-a vorbit îndelung Lordului Robertson, la Moscova, despre acest sistem. De unde rezultă că una din orientările
strategice ale Federaţiei Ruse este coalizarea cu Europa de Vest, cel puţin în dimensiunea strategică a apărării antirachetă. Aceasta înseamnă o tendinţă de implicare majoră în elaborarea unui concept viabil (sau cel puţin interesant pentru Rusia) de apărare comună europeană.
Este, deocamdată, un plan teoretic, în care nu se precizează nici costurile, nici calendarul, nici structurile organizaţionale. Dar ideea, ca atare, a fost lansată. Ea poate fi realizată în cadrul unui acord global care să includă un START III favorabil Rusiei şi o revizuire a tratatului ABM prin intermediul căruia să se autorizeze tipul de apărare strategică considerat necesar pentru securitatea proprie a Statelor Unite.
Dezvoltarea şi desfăşurarea unui sistem de apărare antirachetă cu bătaie lungă ar putea să provoace reacţia Chinei care deja şi-a manifestat îngrijorarea faţă de proiectele Statelor Unite.
Viitorul proces de control al armamentelor depinde de foarte mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
Interesele ţărilor nucleare;
Situaţia economică a marilor puteri şi a puterilor regionale;
Riscurile asimetrice;
Procesul de globalizare;
Dinamica actorilor;
Atitudinea comunităţii internaţionale faţă de statele care nu se conformează controlului armamentelor.
Tratatele ABM, SALT şi START sunt bilaterale, actorii fiind Statele Unite şi Rusia. Ele au dat rezultate atâta timp cât cele două superputeri erau singurele sau principalele deţinătoare de armamente nucleare. Astăzi „clubul ţărilor nucleare“ s-a lărgit şi diversificat, acţionând şi aici, de acum încolo,principiul asimetriei strategice.
Uniunea Europeană intenţionează să constituie o forţă de reacţie rapidă compusă din 5000 de unităţi dintre care 1000 ar putea fi desfăşurate în 30 de zile. Această forţă are menirea de a sprijini poliţia locală şi chiar de a o suplini în funcţie de circumstanţe.
Crizele regionale vor constitui ameninţarea principală a viitorului. De aceea, intervenţia rapidă şi eficientă în aceste regiuni reprezintă un element definitoriu al strategiei americane, inclusiv al strategiei antiteroriste.
Sursa: STRATEGIA ACŢIUNILOR RAPIDE
general de brigdă (r) dr. Gheorghe Văduva
http://cssas.unap.ro/ro/carti.htm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu