Lucrare preluata cu acordul domnului Conferenţiar universitar dr. Maricel
ANTIPA
ABSTRACT: Iranul
este o ţară-cheie în Golful Persic. Iran is a key country
in the Persian Gulf. Răsturnarea lui Saddam
Hussein a părăsit Iranul puterea primară în regiune.The overthrow of
Saddam Hussein has left Iran the primary power in the region. Având în vedere ambiţiile istorice ale Iranului în
regiune, şi dorinţa de a promova regimul de revoluţia islamică în străinătate,
în anii 1980, vecinii multe regionale au fost abtine de la Teheran. Due
to Iran's historic ambitions in the region and the regime's eagerness to
promote Islamic revolution abroad in the 1980s, many regional neighbours have
been wary of Tehran. Pentru ei, în Iran Shah a
fost principalul garant al stabilităţii politice în regiune. For them,
Iran under the Shah had been the main guarantor of political stability in the
region. Cu toate acestea, în cursul anilor 1980 şi
începutul anilor 1990, în Republica, Iranul a fost promisiunea de a fi
promotorul principal al revoluţiei. However, during the 1980s and early
1990s, under the Republic, Iran was promising to be the primary promoter of
revolution. Vecinii Iranului au vizualizat, de
asemenea, critic sprijinul Teheranului pentru grupurile teroriste.
Iran's neighbours have also critically viewed Tehran's support for terrorist
groups.The regime's links with groups like Hezbollah, Hamas, the Palestinian
Islamic Jihad and others have also been a key issue in relations with the West.
Other contentious topics between Iran and the Allies include the Middle East
peace process, human rights in the country and, first and foremost, its nuclear
programme. Regimul revoluţionar, care a înlocuit
Shah în 1979 a fost mult timp ostil la vest, şi a Statelor Unite, în special.
The revolutionary regime that replaced the Shah in 1979 has long been hostile
to the West, and to the US in particular. Cu toate
acestea, Iranul a dezvoltat o abordare mai constructivă politicii externe,
deoarece reformatorii a venit la putere la sfârşitul anilor 1990.
However, Iran has developed a more constructive foreign policy approach since
reformers came to power in the late 1990s. Dar
sperantele pentru o normalizare a relaţiilor diplomatice nu au fost
îndeplinite. But hopes for a normalisation of diplomatic relations have
not been fulfilled. Politica de ambiguu al
Iranului faţă de Afganistan şi Irak reflectă diviziunile fundamentale între ideologii,
care doresc să exporte revoluţia islamică, şi Pragmaticii, care văd ca o
stabilitate mai mare prioritate pentru Iran. Iran's ambiguous policy
towards Afghanistan and Iraq reflect fundamental divisions between ideologues,
who want to export the Islamic revolution, and pragmatists, who see stability
as a greater priority for Iran.
The region's volatile security has been further
highlighted because of the new global security threats posed by internationally
active terrorist groups and the proliferation of weapons of mass destruction
(WMD). Most countries in the region are facing the danger of potential
extremist and terrorist activity on their territory, with perhaps profound
implications for the stability of the whole Broader Middle East.
Majoritatea
ţărilor din regiune se confruntă cu pericolul extremist şi a potenţialului
activităţii teroriste pe teritoriul lor, cu implicaţii profunde, probabil,
pentru stabilitatea întregii "Orientul Mijlociu extins".
'KEYWORDS: Golful Persic, Iran, Hezbollah.
Acţiunile serviciilor secrete
Războiul ascuns al serviciilor secrete americane, israeliene şi iraniene
pare să fie acum în plină desfăşurare. Din moment ce a evoluat pe fondul
războiului din Irak şi a ambiţiilor nucleare ale Teheranului, a prezentat multe
caracteristici care erau vizibile în timpul războiului rece dintre SUA şi
Rusia.
Interesele geopolitice ireconciliabile şi ideologiile conflictuale au
determinat conflictul prezent. Statele Unite par să urmeze doctrina sa de
izolare folosită şi dovedită din timpul Războiului Rece, iar Iranul a urmat
practica din aceeaşi perioadă de a echipa şi antrena vecinii pentru a cauza
durere unui adversar care este angajat într-un război, urmând exemplele Uniunii
Sovietice în Vietnam şi ale Statelor Unite în conflictul afgano-sovietic. Alte
asemănări includ folosirea puternică a dezinformării, propagandei, agenţilor de
influenţă şi a acţiunilor oculte de către ambele părţi.
Prin achiziţionarea rachetelor, testelor şi a programului nuclear, Iranul a
început, de asemenea, o cursă a înarmării în regiune. Această cursă, împreună
cu sprijinirea de către Iran a organizaţiei teroriste Hezbollah şi cu declaraţiile
controversate şi provocatoare ale preşedintelui iranian, Mahmoud Ahmadinejad, a
atras Israelul în luptă. Iranul vede în mod clar în Israel un punct de forţă
pentru a fi folosit împotriva americanilor. Regimul de la Teheran a observat,
de asemenea, atacurile retorice împotriva statului evreu, ca să nu menţionăm
atacurile propriu-zise ale surogatului iranian, Hezbollah, ca un mod de a-şi
întări rolul sau de a câştiga influenţă printre grupările musulmane. Acesta
este, de fapt, motivul pentru care irakienii au lansat rachetele „Scud”
împotriva Israelului, în timpul primului război din Golf.
Israelul este departe de a fi o victimă pasivă a ponegririi iraniene.
A fost implicat în acest gen de războaie inteligente încă de la fondarea
statului, dacă inventariem atacurile insurgente şi teroriste evreieşti
împotriva forţelor engleze şi a musulmanilor în perioada 1930-1940, şi chiar de
dinainte. Din necesitate geopolitică, israelienii nu pot lua în derâdere
ameninţările iraniene, fiind implicaţi total în acest război clandestin.
Bineînţeles, Iranul nu este prima ţară din regiune care a ameninţat Israelul cu
o retorică aspră, în timp ce încerca să dezvolte arme nucleare. Irakul a fost
într-o poziţie asemănătoare acum mai bine de 20 de ani.
Astfel, începând cu anul 1980, Israelul a dezvoltat un program de asasinări
şi ameninţări ale oamenilor de ştiinţă care erau asociaţi cu programul nuclear
irakian. Acesta a fost urmat de bombardarea reactorului irakian de la Osirak,
din iunie 1981. Nu mai departe de 1990, pentru a zădărnici programele de
înarmare irakiene, se pare că o acţiune clandestină israeliană a contribuit la
asasinarea omului de ştiinţă şi creatorului super-tunului, canadianul Gerald
Bull[1].
Există un motiv pentru care putem considera că Israelul, a cărui reputaţie
privind puterea militară convenţională a suferit o puternică lovitură în urma
confruntării cu Hezbollah îşi purifică acum strategia pe care a aplicat-o cu
succes împotriva Irakului.
În mod mai clar, sursele media iraniene au anunţat, în ianuarie 2005,
moartea, cu o săptămână înainte, a omului de ştiinţă Ardeshir Hassanpour, care
se crede că a jucat un rol cheie în programul nuclear iranian. Moartea sa nu a
fost explicată oficial, dar sursele STRATFOR au indicat că Hassanpour a fost
ţinta serviciului secret israelian. Dacă a fost într-adevăr asasinat de agenţii
israelieni ar însemna că statul evreu a ridicat miza în războiul enigmatic şi
că represaliile ar putea apărea. Totuşi, capabilităţile serviciilor secrete
iraniene de azi sunt foarte diferite de cele ale Irakului din 1980, deşi
serviciile irakiene erau adeptele operării pe plan intern, prin torturarea,
asasinarea şi instaurarea fricii în propria populaţie, eforturile sale de a
ataca ţinte americane în Asia şi Africa, în ianuarie 1991 (ca urmare a lansării
operaţiunii „Furtună în Deşert”), au
demonstrat un grad mult mai mic de sofisticare şi aptitudini tactice în
operaţiunile din exterior. Agenţii irakieni s-au aruncat în aer, au plasat
dispozitive explozive artizanale care nu au explodat şi au făcut greşeli naive,
cum ar fi trimiterea de agenţi cu paşapoarte irakiene cu numere consecutive.
Erau pur şi simplu prea neîndemânatici pentru a purta un război complex şi de
nuanţă.
Cu Iranul este altă problemă. Luând în considerare serviciile secrete iraniane
(MOIS), elementele pentru operaţiuni speciale ale „Gardienilor Revoluţiei Islamice” (GRI )[2] şi
Hezbollah, nu putem să nu observăm că acestea constituie o infrastructură
clandestină foarte bine dezvoltată, cu o istorie a eficienţei în desfăşurarea
unor atacuri teroriste şi asasinări în diverse zone ale lumii.
Capabilităţile ascunse ale Iranului au fost dezvoltate în timpul luptei
revoluţionare şi au devenit evidente la puţin timp după ce şahul a fost
înlăturat. Primele ţinte ale revoluţionarilor au fost reprezentanţii monarhiei
iraniene din exil, care încercau să pună la cale o contrarevoluţie în Iran. Mai
târziu, după ce mulţi dintre aceşti oponenţi au fost eliminaţi şi ameninţarea a
fost pusă sub control, MOIS şi-a schimbat focalizarea către dizidenţii exilaţi
şi alţi oponenţi ai regimului. În timpul anilor ’80 şi ’90, lideri influenţi ai
acestor grupări au fost anihilaţi într-o campanie sofisticată care s-a întins
din Orientul Mijlociu în Europa şi până în suburbiile Washingtonului.
Agenţi iranieni şi sub acoperire s-au angajat, de asemenea, în atacuri
deschise prin răpiri, atacuri cu arme automate şi grenade în locuri publice,
chiar şi bombardamente. Hezbollahul, în special, a fost foarte activ pe acest
front, incidente importante incluzând răpirea şefului de staţie CIA , William F. Buckley, în 1984, şi a
locotenentului de marină, William R. Higgins, în 1988 (ambii au murit în
captivitate), ca şi numeroase deturnări de avioane şi bombardamente. Deoarece
forţele militare convenţionale iraniene, considerate ca fiind printre cele mai
bune din regiune, nu sunt în mod clar la nivelul celor americane sau
israeliene, serviciile secrete sofisticate şi disciplinate au devenit o
componentă cheie a securităţii naţionale, prin abilitatea lor de a desfăşura
campanii enigmatice. În trecut, răpirile şi asasinările, desfăşurate cu
suficientă contestare, s-au dovedit a fi un mod eficient de eliminare a
adversarilor şi de consolidare a poziţiei geopolitice a ţării, fără a stârni
riscuri inacceptabile.
Reciprocitatea este una dintre caracteristicile definitorii ale
operaţiunilor secrete. De exemplu, dacă un ofiţer american ar fi descoperit de
ruşi şi declarat „persona non grata”,
ar fi foarte normal să vezi cum americanii reţin rapid şi expulzează un ofiţer
secret rus, cunoscut ca „rezident”.
În mod asemănător, dacă FBI vede că un rezident devine prea provocator în
contrafilajul său şi decide să îi spargă un stop sau să-i taie cauciucurile la
maşină, partea asemănătoare din Rusia, FSB, de obicei va răspunde în acelaşi
fel cu un ofiţer american din Moscova. Acest principiu se extinde şi la
asasinări: dacă tu ucizi unul de-al nostru, noi ucidem unul de-al tău.
Conceptele reciprocităţii şi răzbunării sunt, de asemenea, adânc
înrădăcinate în culturile şi religiile din Orientul Mijlociu. Într-un conflict
dintre iranieni şi israelieni, aceste concepte ar figura, în principal, în
orice atacuri secrete, aşa cum au făcut-o şi în trecut.
În concluzie, în lumina istoriei, recentele ameninţări ale lui Khamenei cu
atacuri reciproce nu ar trebui luate în derâdere.
Având în vedere conceptele menţionate, era de aşteptat ca iranienii să
riposteze împotriva părţii pe care aceştia o consideră responsabilă pentru
asasinarea lui Hassanpour. Mai exact, ce forţe şi ce mijloace vor fi folosite
ca ripostă împotriva adversarului?
Dacă Hezbollah ar fi fost activat, de exemplu, ne-am fi putut aştepta la o
lovitură asemănătoare cu atacurile din Buenos Aires sau Londra. Dar dacă
agenţii operativi ai MOIS ar desfăşura atacurile, ar avea o cu totul altă fizionomie.
MOIS a folosit, în mod frecvent, ascunderea în secret şi înşelătoria pentru
a-şi aduce asasinii în apropierea ţintelor, destul de aproape pentru a-i ucide
cu pistoale sau cuţite, de obicei în locuinţele acestora.
Dacă ciclurile trecute au vreo relevanţă, iranienilor le-ar lua undeva
între patru şi şase săptămâni să lanseze riposta. Conform unor declaraţii ale
surselor, MOIS şi Hezbollah au desfăşurat permanent acţiuni de supraveghere
preoperaţională pentru a colecta date despre ţinte dispuse în locaţii diferite,
fiind deja posibil ca o ţintă să fi fost identificată. Această activitate, care
a început înainte de conflictul israeliano-Hezbollah şi a continuat după
încheierea acestuia, este o indicaţie puternică a faptului că iranienii s-au
gândit la planuri „pe tavă” care ar putea fi executate mai târziu, dacă va fi
nevoie să-şi protejeze interesele.
Ca regulă, activităţile diplomaţilor iranieni în ţările vestice sunt
supravegheate atent în efortul de a determina care dintre aceştia sunt posibili
ofiţeri ai MOIS. Datorită nivelului tensiunilor internaţionale cu Iranul,
activităţile acestor ofiţeri vor fi observate atent în perioada următoare.
Agenţii americani şi israelieni îi vor urmări, de asemenea, de aproape pe
iranienii din ţările în curs de dezvoltare, cooperând îndeaproape cu serviciile
secrete şi de securitate din ţările prietene, şi la nivel unilateral în unele
locaţii unde guvernele-gazdă sunt mai puţin cooperante, sau mai puţin
competente.
Istoria şi declaraţiile lui Khamenei susţin posibilitatea unor atacuri
răzbunătoare mult în afara Orientului Mijlociu. Ţinte de pe teritoriile unor
ţări din Asia, America sau Europa, unde MOIS şi Hezbollah au desfăşurat
operaţiuni în trecut, sunt posibilităţi de luat în calcul. Riscurile la care se
expun ţintele israeliene sunt dintre
cele mai mari în zonele în care iranienii au prezenţă diplomatică pentru a
susţine misiunea – şi unde serviciile secrete şi de securitate ale ţărilor
gazdă sunt corupte sau ineficiente. Dacă atacul în sine este reuşit, acesta nu va
fi cu nimic diferit de un atac al luptătorilor Jihadului, în sensul că nu ar
exista niciun fel de revendicări sau creditări din partea Iranului şi va
transmite toate mesajele dorite.
Relaţia HEZBOLLAH – Iran. Riscuri de securitate
Iranul este cel mai activ stat sponsor al terorismului. Trupele GRI
şi ale MOIS au continuat să se implice în planificarea şi sprijinirea
acţiunilor teroriste, ajutând diverse grupări antiisraeliene care deţineau
puterea, contracarând astfel orice efort referitor la moderarea acestor
politici. De la izbucnirea INTIFADEI, sprijinul oferit grupărilor palestiniene
a sporit. În anul 2002, Iranul pare să-şi fi redus implicarea în aceste forme
de sprijinire a activităţilor teroriste. Preşedintele Khatami a condamnat
atacurile din septembrie 2001 şi a prezentat condoleanţe poporului american. În
cursul anului 2002, Iranul a căutat să aibă o influenţă majoră şi să încurajeze
acţiunile antiisraeliene, sens în care şi-a intensificat sprijinul acordat
grupărilor teroriste palestiniene.
Liderul suprem Ali Khamenei a continuat să considere Israelul o „tumoare
canceroasă” care trebuie înlăturată. Coroborând această afirmaţie cu acţiuni
concrete, Iranul a continuat să sprijine „Hezbollahul”
palestinian şi alte grupări palestiniene ilegale – în special „Hamasul”, „Jihadul Islamic Palestinian” şi „Frontul Popular pentru Eliberarea
Palestinei – Comandamentul General” – cu fonduri, arme, adăposturi şi baze
de pregătire. De asemenea, a încurajat organizaţia Hezbollah şi alte grupări palestiniene să-şi
coordoneze acţiunile şi să-şi diversifice activităţile sprijinind, totodată, şi
grupările teroriste din Golf, Africa, Turcia şi Asia Centrală. Acest sprijin
este mult mai redus decât cel acordat grupărilor antiisraeliene şi în ultimii
ani chiar a scăzut. Guvernul iranian nu s-a implicat direct în 2001 în
aplicarea fatwa a lui Khomeini împotriva lui Salman Rushdi, însă decretul nu a
fost revocat şi nici cele 2,8 milioane de dolari promise pentru uciderea
acestuia nu au fost retrase. Mai mult, cu ocazia aniversării, în februarie, a
fatwa, mii de iranieni fanatici au declarat iarăşi că decretul este irevocabil
şi că trebuie dus la îndeplinire.
Iranul a cooperat cu SUA şi cu
aliaţii acesteia la Conferinţa de la Bonn din 2001, pentru a ajuta la formarea Autorităţii Afgane Provizorii. Teheranul
a pledat pentru închiderea graniţelor sale cu Afganistanul şi cu Pakistanul,
pentru a preveni infiltrarea talibanilor afgani sau a celor din al-Qaeda.
Există totuşi informaţii din care rezultă că arabii afgani, inclusiv membrii
al-Qaeda, au folosit Iranul ca rută de tranzit, pentru a intra sau ieşi din
Afganistan.
În anul 2006, urmare a lansării unor atacuri cu rachete din Liban către
Israel şi a capturării a doi militari israelieni de către luptătorii Hezbollah
în zona de graniţă, forţele armate israeliene invadează Beirutul cu scopul de a
distruge infrastructura grupării şi de a structura
câmpul de luptă. Sediul central al grupului militant din sudul Beirutului a
fost distrus în totalitate, iar reţeaua sa de comandă şi control, taberele de
instrucţie şi depozitele de armament au fost lovite în repetate rânduri în
timpul raidurilor aeriene şi terestre.
Configuraţia forţelor nu a favorizat gruparea şiită în confruntarea
militară directă cu forţele israeliene, deşi acestea se aşteptau la o
rezistenţă puternică. Fără sprijinul unor terţe părţi – precum statul sponsor
Iran, care are o poziţie geografică nefavorabilă trimiterii de ajutoare –
şansele organizaţiei de a supravieţui în Liban ar fi reduse, cu excepţia
cazului în care acesta ar renunţa la tacticile militare convenţionale şi ar
apela la cele specifice grupărilor rebele.
În cazul în care acest lucru se va întâmpla, este posibil ca Hezbollah să
apeleze din nou la metodele utilizate în anii ’80 şi la începutul anilor ’90:
atentate cu bombă, asasinate şi răpiri. Este demn de semnalat faptul că, în
contextul în care organizaţia din Liban este supusă unor mari presiuni,
organizaţia similară din Iran a ameninţat public că va ataca obiectivele
americane şi israeliene din întreaga lume – în cazul în care liderul suprem
iranian, ayatollahul Khamenei, va ordona acest lucru. Faptul că a fost emisă o
astfel de ameninţare nu înseamnă că atacurile sunt iminente sau, în mod
necesar, chiar posibile, însă indică existenţa unui risc de securitate
plauzibil, pe termen scurt şi mediu.
Pentru a înţelege şi contracara această potenţială ameninţare, este
important să înţelegem, în primul rând, relaţia dintre Hezbollah şi Iran – atât
obiectivele strategice care stau la baza acestei relaţii, cât şi istoricul
coordonării tactice dintre cele două entităţi. Dincolo de aceasta, istoria ne
furnizează o viziune profundă asupra motivaţiilor şi a vitezei de reacţie a
grupării în organizarea de atentate teroriste, care vor rămâne extrem de
relevante atât timp cât liderul grupului libanez, şeicul Hassan Nasrallah, va
continua să reprezinte o ţintă prioritară pe lista de asasinate a Israelului.
Din perspectiva organizaţiei teroriste moartea lui Nasrallah ar reprezenta
justificarea necesară pentru organizarea unui atentat terorist împotriva
obiectivelor israeliene sau americane din alte părţi ale lumii. Pe lângă acestea,
dat fiind modelul de planificare a operaţiunilor pe care organizaţia l-a
utilizat în trecut, loviturile ar putea fi realizate extrem de rapid – în
decurs de câteva zile sau săptămâni – din momentul lansării ordinului.
Acest scenariu devine şi mai credibil în cazul în care
Iranul – care, în trecut, a sprijinit loviturile grupării şiite împotriva
Occidentului, oferindu-şi chiar acordul pentru comiterea de asasinate şi răpiri
– ar avea vreun avantaj dacă ar proceda la fel. Iranul încearcă pe toate căile
să obţină putere şi influenţă atât în propria sa regiune, cât şi pe plan
mondial. Cu toate acestea, relaţia dintre Iran şi organizaţie, pe de o parte,
şi evenimentele care se desfăşoară în Orientul Mijlociu, pe de altă parte,
transformă acest scenariu într-o posibilitate care nu trebuie respinsă imediat.
Totodată, ca răspuns strategic al Iranului la ameninţările ce decurg din noua
situaţie din Orientul Mijlociu, poate fi instalată în Irak o replică a
HEZBOLLAH din Liban.
HEZBOLLAH – un
instrument ideologic şi tactic
Hezbollah este o organizaţie radicală şiită care
urmăreşte crearea Republicii Islamice de tip iranian în Liban şi îndepărtarea
tuturor influenţelor nonislamice din zonă. La începuturile sale, gruparea a
fost o organizaţie militantă clasică – creaţie a GRI .
Organizaţia a fost înfiinţată pentru a reprezenta o modalitate de a exporta
idealurile revoluţiei islamice a ayatollahului Ruhollah Khomeini în comunitatea
şiită din Liban şi pentru a servi drept model pentru organizaţiile afiliate (unele
dintre acestea utilizând chiar acelaşi nume) din alte state arabe. În scurt
timp, Hezbollah s-a afirmat în Liban în calitate de mişcare de gherilă, ai
cărei luptători erau instruiţi în utilizarea tacticilor războiului
convenţional.
Este orientată împotriva Israelului şi Occidentului. Are strânse legături
cu Iranul şi acţionează frecvent sub conducerea acestuia, dar a desfăşurat şi
acţiuni care nu au avut aprobarea acestuia. Este principalul beneficiar al
sprijinului pe care regimul islamist de la Teheran îl atribuie terorismului,
acesta constând în resurse materiale şi umane, fonduri şi logistică.
Primeşte sprijin politic şi diplomatic şi din partea Siriei, fiind aliatul
strategic care a ajutat-o la înfăptuirea unor importante obiective politice în
regiune. Are celule active care întreprind demersuri teroriste sau colectează
fonduri în Europa de Vest, America de Nord şi de Sud, Africa de Nord şi Asia.
Desfăşoară acţiuni cu predilecţie în Libanul de Sud (controlat de Israel), în
Valea Bekaa, dar şi în periferiile sudice ale Beirutului. Anterior ascensiunii
şiiţilor în Irak, după înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein, Hezbollah
– în calitate de organizaţie extremistă şiită – era principala structură a
Iranului în lumea arabă. De fapt, este posibil ca Teheranul să continue să
utilizeze organizaţia drept un instrument principal de promovare a intereselor
sale geopolitice în regiune, în contextul în care puterea şiită s-a consolidat
la Bagdad, iar interesele iraniene acolo sunt asigurate.
La mijlocul anilor ’80, principala agenţie iraniană de informaţii şi-a
asumat misiunea de a administra organizaţiile militante – nu doar din Orientul
Mijlociu, ci şi din alte părţi ale lumii. Acest fapt a permis iranienilor, prin
intermediul unei unităţi speciale din cadrul GRI ,
să organizeze lovituri în diverse locuri, precum America Latină şi Asia de
Sud-Est.
În Liban, Hezbollah a evoluat de-a lungul anilor. În prezent, această
organizaţie este atât un partid politic, în adevăratul sens al cuvântului, cu
locuri în parlamentul libanez, cât şi o miliţie armată.
Iranul a fost principala sursă de finanţare şi de dotare cu mijloace de
luptă a acestei ramuri militante, iranienii continuând să asigure luptătorilor
din cadrul organizaţiei instruire şi pregătire în domeniul armamentului, al
tacticilor de filaj şi contrafilaj, al comunicaţiilor, al metodelor de atac
asupra ţintelor fixe şi mobile, precum şi al modalităţilor de retragere sub
acoperire din câmpul tactic. Totodată, dispune de o reţea clandestină de agenţi
în cele şase monarhii din Golf, membre ale Consiliului de Cooperare al
Golfului, fapt care i-ar permite, în caz de criză, să „destabilizeze” aceste
ţări.
În Iran, organizaţia locală a
Hezbollah pretinde că primeşte ordine de la Khamenei. Dar, cu toate acestea, guvernul
susţine că gruparea militantă nu este un instrument al politicii oficiale. Însă
aceste declaraţii nu se exclud în mod reciproc.
Hezbollah, deşi este sprijinit de Siria şi Iran, nu e o simplă unealtă a
acestora. Interesele Iranului şi Siriei nu coincid întotdeauna şi nici nu se
suprapun tot timpul cu cele ale grupării. Organizaţia are interese de afaceri
(legale şi ilegale) în toată lumea, are interese pe scena politică libaneză şi
palestiniană. Fiind un client sirian, priveşte regiunea ca un întreg. Fiind şi
un client al Iranului, vrea să creeze un stat teocratic în zonă, iar ca
organizaţie în sine trebuie să-şi poarte de grijă.
Hezbollah este un instrument util pentru Iran în relaţiile sale cu
Israelul, însă doar în câteva alte domenii. Totuşi serviciile de informaţii
iraniene au cultivat relaţii cu numeroase grupuri care le pot servi interesele
în alte părţi ale lumii şi menţine contacte cu aceste grupuri prin intermediul
agenţilor operativi din cadrul MOIS, care deţin funcţii diplomatice.
Iranul îşi împarte eforturile în administrarea organizaţiilor sale externe.
GRI (conduse de un ofiţer
profesionist din cadrul armatei, cu puternice recomandări ideologice islamice)
supervizează activitatea grupării libaneze, în timp ce MOIS (care aproape
întotdeauna este condus de un cleric) se ocupă de activitatea agenţilor
operativi militanţi şi a grupurilor care acţionează în alte părţi ale lumii
musulmane – Afganistan, Pakistan, Azerbaidjan, India. Totodată, MOIS menţine
contacte cu populaţia şiită imigrantă, aflată în state care nu sunt musulmane,
inclusiv în state din Occident.
În contextul în care decide modalitatea şi momentul în care utilizează
aceste organizaţii, ideologia islamică radicală şiită este doar unul dintre
factorii luaţi în calcul de iranieni: criteriul etnic şi naţionalitatea joacă,
de asemenea, un rol important în relaţiile dintre Iran şi aliaţii şiiţi care
provin din statele arabe, din sudul Asiei sau din alte părţi ale lumii.
Iranienii pretind că au o moştenire culturală bogată, pe
care ei o consideră superioară celei a arabilor. Această atitudine are impact asupra
nivelului de încredere şi cooperare dintre iranieni şi alte grupuri şiite –
printre care şi Hezbollah – în momentul în care se pune problema organizării de
operaţiuni sensibile.
HEZBOLLAH – un model de afaceri
În pofida originilor sale istorice şi a relaţiilor profunde cu Iranul,
organizaţia nu este doar un instrument ideologic aflat
la dispoziţia Iranului. Are propria sa structură de conducere şi dispune
de fluxuri bogate de venituri – desfăşurând afaceri ilegale într-o mare parte a
lumii – care sunt separate de sprijinul pe care îl primeşte de la Iran şi
Siria.
Imperiul de afaceri al organizaţiei şiite se extinde, de asemenea, şi la
nivelul traficului cu droguri. Valea Bekaa, pe care o controlează, este un centru
important de cultivare a canabisului şi a macului. Aici, de asemenea, heroina
este produsă din materie primă care provine din locuri precum Afganistanul sau
Triunghiul de Aur. Organizaţia deţine procentaje importante din comerţul cu
droguri, estimat la un miliard de dolari americani, care îşi are originile în
Valea Bekaa. O mare parte a haşişului şi a heroinei care provine de aici ajunge, în cele din urmă, în Europa – unde membrii Hezbollah
sunt, de asemenea, implicaţi în operaţiuni de trafic, în furturi de autoturisme
şi în distribuirea de bunuri şi valută contrafăcute.
După atentatele din 2001, guvernul SUA a avut în atenţie reţelele
financiare ale grupării şiite, alături de cele aparţinând al-Qaeda şi altor
grupări. Autorităţile federale au înregistrat un oarecare succes în localizarea
şi capturarea reţelelor organizaţiei, mai mulţi suspecţi fiind arestaţi în
Carolina de Nord şi în Michigan. Cu toate acestea, fluxul fondurilor ilicite nu
a fost stopat în totalitate. Totuşi, există indicii că aceste eforturi au redus
profitabilitatea activităţilor desfăşurate de organizaţie în America de Nord şi
de Sud, fapt care a făcut ca organizaţia să depindă mai mult de reţelele din
locaţii precum Africa de Vest. Cele mai multe dintre celulele Hezbollah din afara
Orientului Mijlociu sunt utilizate drept organizaţii furnizoare de mijloace de
finanţare. La acestea s-a apelat în trecut pentru a sprijini aripa militară a
grupării în derularea de atacuri. Astfel, distribuţia geografică a reţelelor de
afaceri ale organizaţiei este un aspect important în evaluarea obiectivelor
actuale sau viitoare ale acesteia, precum şi a probabilităţii organizării de
atacuri împotriva acestora.
Din punct de vedere istoric, multe atacuri grave comise de Hezbollah în
afara Orientului Mijlociu au fost determinate de dorinţele de a răzbuna moartea
unui lider, fiind represalii pentru atacurile Israelului sau fiind comise din
alte motive personale.
De exemplu, după atacurile Hezbollah asupra ambasadei SUA şi a cazărmilor
puşcaşilor marini americani din Beirut din anul 1983, o organizaţie şiită din
Kuwait, cu care acesta avea legături strânse, a desfăşurat o serie de atacuri –
printre care şi un atentat cu un camion încărcat cu explozibili care a vizat
ambasada SUA din Kuwait City. Autorităţile kuwaitiene au arestat şi condamnat,
ulterior, un număr de 17 şiiţi pentru implicare în acest complot. Acest grup a
devenit cunoscut sub denumirea de „Cei 17
kuwaitieni” sau „Cei 17 membri Dawa”.
Printre membrii acestui grup s-a numărat şi Mustafa Youssef Badreddin, văr şi
cumnat al unui înalt membru al Hezbollah, Imad Mugniyah, care a fost descris
succesiv drept şef al aparatului de securitate al Hezbollah, şeful serviciului
de informaţii al grupării, precum şi şef al operaţiunilor speciale.
Asigurarea libertăţii lui Badreddin a devenit o cauză personală pentru
Mugniyah, care a dirijat aripa militară a Hezbollahului în direcţia derulării
unor operaţiuni imprudente în acest scop. Aceste operaţiuni au implicat adesea
resurse Hezbollah din afara Libanului. Eliberarea „Celor 17 membri Dawa” a devenit o solicitare standard în
deturnările de aeronave sau în alte activităţi ale Hezbollah (Badreddin a
evadat din închisoare după invadarea de către Irak a Kuwaitului, în august
1990).
În concluzie, putem afirma că aceşti agenţi au desfăşurat operaţiuni
preliminare în scopul planificării unor posibile atacuri viitoare. Totodată,
putem conchide că la nivelul conducerii aripii militare a Hezbollah se
efectuează o selecţie vastă de planuri „independente” din care să se poată
alege, în cazul în care s-ar decide organizarea de atacuri oriunde în lume.
După toate probabilităţile, ţintele vizate de planurile „independente” au fost
deja stabilite. Având în vedere aceste motive şi metode, se impune să analizăm
operaţiunile anterioare ale Hezbollah, care au fost sprijinite de Iran, precum
şi modalităţile în care acestea au fost puse în aplicare.
Anchetele asupra deturnării cursei 422 a Liniilor Aeriene Kuwaitiene din
anul 1988, la plecarea din Bangkok, şi cele două atentate cu bombă din Buenos
Aires – din 1992 şi 1994 – au relevat implicarea MOIS, în colaborare cu agenţii
operativi locali ai Hezbollah. Cu toate acestea, pentru a furniza suficiente
motive de îndoială, echipele care au participat la deturnare şi la atentate au
fost aduse din afara statului vizat; infrastructura existentă la faţa locului a
fost utilizată pentru a desfăşura misiuni de supraveghere a potenţialelor ţinte
anterior operaţiunilor.
Există posibilitatea clară ca, în contextul loviturilor puternice lansate
împotriva Hezbollah în anul 2006 – mult mai grave decât cea din 1994 împotriva
taberei de instrucţie din Ein Dardara
–, acesta ar putea avea în vedere organizarea de represalii împotriva unor
ţinte israeliene sau evreieşti selectate în prealabil din diferite zone ale
lumii. Dacă această ipoteză este adevărată, este logic că agenţii grupării
şiite acţionează în prezent în vederea reactualizării şi optimizării planurilor
de atac deja existente. O parte importantă a acestui proces ar implica
operaţiuni suplimentare de supraveghere a ţintelor – pentru a se asigura că nu
au intervenit schimbări de la finalizarea operaţiunilor de supraveghere
anterioare şi că nu au fost implementate măsuri recente de securitate care ar
putea zădărnici planurile deja elaborate.
Este posibil ca această activitate să fie în curs de desfăşurare, fără a se
lua în considerare dacă ordinul de executare a fost emis. Dat fiind faptul că
organizaţia a fost cunoscută pentru utilizarea „planurilor independente”,
agenţii săi din întreaga lume ar putea reactualiza planurile de atac în timpul
perioadelor de tensiuni intense – un fel de planificare pentru situaţiile de
urgenţă, am putea spune.
Astfel, ipoteza că agenţii Hezbollah derulează operaţiuni de supraveghere
chiar în acest moment este plauzibilă. În perioadele de supraveghere care
survin pe parcursul diferitelor etape ale procesului de organizare şi
planificare a unui atac, agenţii trebuie să comită anumite greşeli pentru a
putea fi detectaţi. Dacă o potenţială ţintă a unui atac poate fi determinată,
un anumit obiectiv industrial sau de afaceri, precum şi ţinte diplomatice şi
ale organizaţiilor neguvernamentale evreieşti, se pot implementa măsuri de
securitate adecvate, în vederea reducerii riscurilor la care aceasta este
expusă.
[1] Gerald Bull a fost un genial inginer canadian, specializat în construcţia
rachetelor şi a mijloacelor de artilerie. Responsabil al proiectului HARP, lucra, în momentul asasinatului la
super-tunul care ar fi fost capabil să atingă ţinte în Iran, Turcia, Arabia
Saudită şi Israel. A fost împuşcat de cinci ori în cap şi spate când se apropia
de apartamentul său din Bruxelles.
[2] În dialectul Farsi - PASDARAN. „Gardienii
Revoluţiei Islamice” sunt o unitate de elită înfiinţată în 1979, imediat
după Revoluţia Islamică. Aceasta are un statut propriu şi operează separat de
armata iraniană.
Administratia
americană, care consideră Iranul drept un „sponsor activ” al terorismului,
acuză această ţară de intenţia de a-şi dezvolta un arsenal nuclear şi de
înarmare a grupărilor militante din Orientul Mijlociu, în scopul de a
destabiliza Irakul şi Afganistanul. Teheranul a respins sistematic aceste
acuze. Calificarea „Gardienilor Revoluţie
Islamice” drept grupare teroristă ar permite SUA să blocheze conturile
financiare şi alte bunuri controlate de această unitate a armatei, care s-a
implicat din ce în ce mai mult în operaţiuni comerciale sub guvernarea
preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad.
sursa poza:http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://media.realitatea.ro/multimedia/image
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu