vineri, iulie 30

RAZBOAIELE FLUIDE,CRIZE SI ACTIUNI RAPIDE












În 1994, când a fost propusă de colonelul Gheorghe Văduva şi aprobată ca temă pentru o teză de doctorat, „Strategia Acţiunilor Rapide“ se înscria pe deplin în noul concept strategic, în noua strategie a timpurilor noastre şi, mai ales, a timpurilor care vin.
A fost (şi încă este) o temă îndrăzneaţă, de pionierat şi o abordare pe măsură a subiectului respectiv. Despre strategia acţiunilor rapide s-a scris foarte puţin. Adevărul este că o asemenea tematică nu a fost abordată până acum într-o lucrare specială, sistematică, de anvergură.

Desigur, o teză este o abordare ştiinţifică de anvergură, dar o teză nu epuizează şi nu poate epuiza un astfel de subiect. Creează însă noi premise pentru continuarea studiului, pentru aprofundarea în continuare a unei astfel de tematici care rezultă dintr-o necesitate - aceea a tratării din punctul de vedere al acţiunilor rapide - a războiului. Lucrările care au apărut în ultimul timp, între care aş reliefa şi excepţionalul eseu al generalului Beaufre „Strategie pentru viitor“ lărgesc puţin aria şi conceptul strategic, întrucât atât tipurile de războaie cât şi aria lor de cuprindere s-au lărgit şi s-au diversificat foarte mult.

Cele 8 capitole ale lucrării au trei mari caracteristici:

a. Identifică elemente ale strategiei acţiunilor de tip rapid în istoria războaielor, în marile campanii ale diferitelor timpuri, în gândirea militară universală. Pentru că, nu-i aşa, nimic nu-i nou sub soare şi orice se întâmplă pe lumea aceasta are un izvor. A merge la izvoare este una din obligaţiile cercetării ştiinţifice. Autorul o face. Şi o face bine.

b. Localizează acţiunile contemporane de tip rapid şi le analizează din punct de vedere strategic, desprinzând concluzii, principii, concepte. Sesizează caracteristici şi elemente care facilitează proiecţia în viitor, la nivel strategic, a acţiunilor rapide.
c. Face unele sugestii pentru organizarea şi modernizarea Forţei de Reacţie Rapide a Armatei Române, pe care o numeşte Forţă de Reacţie Rapidă Integrată.

Pe aceste trei mari paliere s-a derulat efortul de cercetare şi se desfăşoară întreaga lucrare.
Lucrarea este, în acelaşi timp, o analiză şi o sinteză. Analiza este dată de un sistem de exemple, de fapte din care se desprind caracteristici şi idei importante. Sinteza reuneşte aceste idei şi caracteristici în judecăţi apreciative şi permite proiecţia în viitor.

La primul palier, autorul identifică ceea ce înseamnă acţiune rapidă în marile campanii militare. Se referă deopotrivă la Gingis Han, care a descoperit arta invaziei rapide a acelor vremuri, şi la Alexandru Macedon, la Napoleon şi, mai ales, la debutul celui de al doilea război mondial care marchează şi materializează, categoric, pentru prima dată în istorie, o strategie a acţiunilor
rapide. Analiza este realistă, riguroasă, iar concluziile, golite de conţinutul lor politic şi de prejudecăţile pe care le determină pierderea sau câştigarea unui război, sunt pertinente.

Tipuri de acţiuni rapide.

Acţiunile directe sunt, pentru toată lumea, cele mai cunoscute în istoria confruntărilor politico-militare şi a războaielor. Ele au caracterizat marile războaie ale Evului Mediu şi constau, în general, în confruntarea directă,nemijlocită, pe un câmp de luptă, a două grupări de forţe. Această confruntare
a impus, de-a lungul secolelor, legile războiului. Primul război mondial, spre exemplu, este o confruntare caracterizată prin acţiuni de acest tip. Chiar şi manevra Corpului Alpin bavarez peste munţii Cibin, în scopul tăierii, în defileul Oltului, în trecătoarea Turnu Roşu, a retragerii diviziilor române care apărau oraşul Sibiu, în esenţa ei, o acţiune indirectă, o manevră în plan operativ, cu efect strategic, nu poate fi separată în mod categoric de acţiunea directă.
Pentru că acest viguros corp alpin de 10.000 de oameni, care luptase în Italia,în Alpi, la Verdun, fusese adus aici pentru desăvârşirea încercuirii Diviziilor 23 şi 13 române şi a Brigăzii de Cavalerie şi nimicirii lor complete. El acţiona - e drept, la mare distanţă -, peste munţi, dar în strânsă legătură cu gruparea ambiţiosului general Falkenhayn, căruia i se subordona.
Acţiunile directe, de regulă frontale, lăsau din ce în ce mai mult locul manevrelor. Arta militară a epocii moderne, impulsionată puternic de apariţia artileriei cu bătaie lungă, a aviaţiei şi a primelor blindate, se îmbogăţea cu felurite manevre care deschideau drum acţiunilor indirecte. În acest sens, ni se pare semnificativ un episod mai vechi, care s-a petrecut în războiul de independenţă din anul 1877.
Acţiunile indirecte sunt foarte numeroase. Ele caracterizează războiul de mişcare şi deschid orizonturi infinite artei militare, impunând principiul surprinderii tactice şi, mai ales, strategice. Debarcarea din Normandia este o astfel de operaţie de mare amploare. Acţiunile indirecte pot fi şi ele, la rândul lor, acţiuni obişnuite (manevre) sau acţiuni rapide. Oricum, acţiunile rapide, într-o formă sau alta, sunt prezente în toate componentele manevrei.
Acţiunile rapide, deşi prezente în toate formele acţiunilor de luptă (operative, strategice), fac totuşi o notă distinctă în arta militară. Ele îmbracă toată paleta de acţiuni, în toate etapele care pregătesc războiul, sunt proprii războiului sau urmează acestuia.
Ele nu sunt forme ale acţiunilor de luptă, ci acţiuni care pot conţine o infinitate de forme şi procedee, în funcţie de scopurile şi obiectivele urmărite şi de forţele care le desfăşoară.
Ţările occidentale dezvoltate, mari puteri, mai toate având interese globale peste mări, şi-au însuşit repede acest concept şi au realizat structuri pe măsură.
Termenul preferat ulterior a fost cel de acţiune rapidă. Este un termen mai larg, mai cuprinzător, foarte apropiat de realităţile şi cerinţele situaţiei geostrategice actuale, caracterizată de un mare număr de conflicte, de instabilitate,de extremism etnic şi religios, de terorism.
Reacţia rapidă considerăm că trebuie înţeleasă ca o ripostă. Ea este,astfel, precedată şi condiţionată de anumite acţiuni ale părţii adverse. Deci,pentru a exista reacţia, trebuie să existe mai întâi acţiunea. Depinde acum ce se înţelege prin acţiune şi care-i sfera de cuprindere a acţiunilor care determină reacţia. Aici este un teren foarte sensibil, adesea, la limita dreptului internaţional.
Se cunosc reacţii rapide pentru stăvilirea unor acte teroriste, pentru prevenirea conflictelor, pentru înlăturarea unui guvern şi impunerea altuia,pentru distrugerea unei forţe militare într-o anumită zonă, care ar afecta interesele vreunei mari puteri sau ale comunităţii internaţionale. Sunt şi reacţii de tip rapid, ca urmare a nerespectării, de către anumite ţări sau grupări de
forţe, a acordurilor internaţionale, pentru a pune capăt unor conflicte armate cronice, pentru a impune o anumită conduită, pentru a preveni deteriorarea situaţiei politico-militare şi prliferarea stării conflictuale etc.
Dar sunt şi reacţii rapide pe timpul războiului de apărare, pentru prevenirea sau zădărnicirea unei invazii, pentru descurajarea agresiunii, pentru stingerea unor focare de conflict intern care pot degenera într-un război civil sau care pot pune în pericol suveranitatea ţării.
O astfel de reacţie poate fi considerată cea a forţelor poliţiei sârbe din vara şi toamna anului 1998 la acţiunile Armatei de Eliberare din Kosovo, ale forţelor separatiste ale etnicilor albanezi care vizau ruperea regiunii de Iugoslavia.

Acţiuni rapide în timp de pace sau care preced starea de criză şi războiul.

Forţele de acţiune (intervenţie, reacţie) rapidă au fost create pentru a fi în măsură să oicând şi oriunde, atât în timp de pace şi la crize, cât şi în situaţii de război. Acţiunile rapide, în timp de pace, au ca obiectiv, în general, impunerea unor interese sau a unor hotărâri ale comunităţii internaţionale (mai exact, ale celor care influenţează, prin putere şi poziţie,comunitatea internaţională), ale organizaţiilor internaţionale - respectiv, ale ONU, ale Consiliului de Securitate -, ţărilor, zonelor sau armatelor care nu le respectă. Până în prezent, se cunosc câteva tipuri de acţiuni rapide care jalonează, în general, direcţia de dezvoltare a strategiei acţiunilor rapide,precum şi impactul acesteia asupra fenomenului militar contemporan, asupra artei militare.
 Există acţiuni rapide ale marilor puteri, dar şi acţiuni rapide ale armatelor ţărilor care nu sunt mari puteri.
 Există, de asemenea, acţiuni rapide desfăşurate de forţe specializate ale alianţelor militare, ale comunităţii internaţionale, ale organismelor internaţionale, ale diferitelor grupuri sau grupări (teroriste, religioase, etnice
etc.).
 Acţiuni rapide ale forţelor specializate în acest sens din armatele marilor puteri urmează, în general, modelul american. Ele vizează următoarele obiective:
- asigurarea prezenţei militare oportune a marii puteri (a forţelor care reprezintă voinţa comunităţii internaţionale etc.) în zona respectivă;
- impunerea unor relaţii, unor reguli conforme cu interesele statului căruia aparţin aceste forţe sau ale statelor coaliţiei;
- descurajarea acţiunilor militare sau mişcărilor care ar duce la instabilitatea zonei;
- protecţia demnitarilor sau a persoanelor importante;
- protecţia sau impunerea unor guverne convenabile;
- descurajarea acţiunilor teroriste;
- salvarea personalului diplomatic sau a cetăţenilor marii puteri sau ai aliaţilor acestei mari puteri răpiţi sau izolaţi;
- prevenirea conflictelor interetnice;
- prevenirea degradării situaţiei politico-militare şi strategice a zonei;
- apărarea bazelor militare proprii din zona respectivă etc.
 Acţiuni rapide ale ţărilor care nu sunt mari puteri şi nu au interese
strategice majore în afara frontierelor, la mari distanţe, sunt ceva mai restrânse şi pot avea ca obiective:
- descurajarea agresiunii;
- intervenţia rapidă la frontieră sau în oricare alt punct de pe teritoriul naţional unde ituaţia o impune (împotriva acelor acţiuni care pun în pericol stabilitatea internă şi suveranitatea naţională);
- prevenirea unor acţiuni teroriste;
- apărarea ordinii constituţionale;
- participarea la operaţiile de menţinere (impunere) a păcii;

 Acţiuni rapide ale forţelor special pregătite în acest scop de către alianţele militare au, în linii mari, cam aceleaşi obiective cu cele ale forţelor de intervenţie rapidă ale marilor puteri. Numai că ele vizează zone de interes pentru întreaga alianţă, iar decizia de folosire a acestor forţe se ia prin consens. Forţele de acţiune rapidă ale NATO - că despre ele este vorba, în
principal - şi-au finalizat structurile în anul 1995. Ele sunt, deci, de dată recentă, iar conceptul întrebuinţării lor este foarte simplu: vor interveni oriunde interesele Alianţei o cer. Recent, se discută conceptul intervenţiei NATO, cu sau fără mandat ONU, oriunde este nevoie şi nu numai în zona de responsabilitate. Corpul de Reacţie Rapidă al NATO este gata să intervină
oriunde în cel mult 72 de ore de la darea alarmei. De altfel, el a intervenit deja,
cu efecte substanţiale, în Bosnia.
 Acţiunile rapide ale forţelor UEO - în speţă ale eurocorpului germanofranco-olandezo-belgian - deşi această structură nu este specializată pentru intervenţii de tip rapid - se vor înscrie, probabil, în aceiaşi parametri.
Deja se lucrează la structuri mutinaţionale de menţinere (impunere) a păcii care vor acţiona în general potrivit strategiei acţiunilor de tip rapid, desigur, prin forme şi procedee adecvate situaţiei concrete. Una din aceste structuri este şi Forţa Multinaţională de Menţinere a Păcii din Sud-Estul Europei, la care va participa şi ţara noastră. Statul major al acestei forţe se
discută a fi stabilit la Plovdiv, în Bulgaria.
Acţiunile rapide de tip terorist sunt, azi, foarte frecvente. Însumate la nivel planetar, acestea u deja importanţă strategică. Ele au numeroase obiective - practic, imposibil de identificat în întregime - şi vizează toate forţele şi toate structurile, începând cu cele politice şi continuând cu cele militare.
Terorismul face numeroase victime şi complică foarte mult situaţia politicomilitară şi strategică. El pătrunde din ce în ce mai mult şi, deşi pare un rezultat sau o caracteristică a anomiei sociale, se instituie ca un sisteme de acţiuni rapide şi extrem de violente, care nu pot fi prevăzute şi nici contracarate cu uşurinţă. Terorismul este privit din sute de unghiuri, definit şi analizat în funcţie de interese, de sistemele de valori şi de structurile la care se raportează cei în cauză şi nu poate fi sancţionat pur şi simplu. Unii îl consideră ca război al
săracului împotriva celui bogat, alţii îl consideră reacţii-limită, camicaze al mileniului, alţii îl definesc drept crimă oribilă. Pentru această lucrare, el este o expresie a acţiunilor rapide intempestive, surprinzătoare şi foarte eficiente. O dată cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, terorismul a dovedit că este o forţă pentru care nu există invulnerabilităţi. O forţă care poate lovi, prin orice mijloace – de la cele nucleare şi chimice, la cele biologice şi chiar
genetice – oricând şi oriunde, pe oricine şi orice. Cu o astfel de forţă nu este de glumit. Cu atât mai mult cu cât starea de haos20 prin care trece omenirea în acest moment facilitează disfuncţionalităţi, grupările şi regrupările de forţe în tot spectrul structurilor şi acţiunilor individuale şi sociale.

Există posibilitatea ca grupările teroriste să aibă acces la arma nucleară,la arme sofisticate, la mijloace de distrugere a mediului, cum ar fi spre exemplu, sistemele de amplificare de milioane de ori a frecvenţelor21, cu care se pot crea „lentile“ în ionosferă pentru facilitarea şi amplificarea pătrunderii, în anumite puncte, a razelor cosmice nocive, ceea ce constituie un mare pericol pentru omenire. Desigur, aşa cum se sublinia mai sus, acţiunile teroriste sunt, toate, de tip rapid, iar contracararea lor nu se poate face decât tot prin acţiuni rapide, efectuate îndeosebi de forţele speciale.

Acţiuni rapide în caz de crize, în urgenţe civile şi militare

Crizele specifice stărilor de haos.


Crizele sunt treceri la limită ale situaţiilor de anormalitate. Ele constau în degradarea rapidă şi intempestivă a raporturilor economice, sociale, morale, culturale şi militare şi se caracterizează prin iminenţa confruntării. Confruntările din timpul crizei nu sunt însă unilaterale, nu se supun unei singure legi şi nu sunt neapărat militare. Criza nu înseamnă război, în sensul tradiţional al acestei noţiuni de confruntare violentă între două sau mai multe armate sau forţe înarmate. Crizele sunt multiple, greu previzibile şi cu desfăşurări rapide,
greu de controlat şi de soluţionat. Ele nu sunt dintr-o dată explozii, ci stări care se derulează cu repeziciune înaintea exploziei, degradări sau, mai degrabă, acumulări grave, aritmice, de incompatibilităţi care distorsionează sistemele, care determină schimbări sau semnalează incoerenţe şi impun nevoia acută de schimbare. Este vorba de nevoia ajunsă în starea ei gravă, insuportabilă.

Cauzele crizelor sunt numeroase şi foarte complexe. Într-o societate normală, echilibrată, starea de criză nu-şi află locul. De aici nu se deduce că, în anumite tipuri de societăţi, stările critice sunt eliminate ab initio şi definitiv.

Adevărul este că situaţii critice pot apărea oricând. Unele dintre ele au cauze naturale (cutremure, inundaţii, alte calamităţi). Important este să se înţeleagă bine mecanismul producerii lor şi, mai ales, cauzele lor. Intervalele de timp caracterizate de echilibre sociale, economice, politice, culturale şi militare sunt foarte scurte şi nu folosesc dinamicii sociale. Echilibrele sunt doar clipe de respiraţie. Importante sunt dezechilibrele, adică apariţia a noi provocări care reclamă soluţii noi de progres. Desigur, dezechilibrele controlate, produse,
rezultate din tensiunile interne novatoare ale sistemului.
Acesta ar fi procesul firesc. Dar, în derularea lui, apar discontinuităţi,anomalii, perturbaţii, sincope şi chiar deteriorări grave.
Starea de haos este un ansamblu de crize, care se produc în mod aleator şi care nu-şi găsesc nici soluţii rapide, nici justificări imediate, nici raţiuni suficiente. De aici nu se deduce, desigur, că orice intervenţie de tip rapid este aleatoare şi producătoare de haos. Dimpotrivă, în starea de haos este nevoie de intervenţii rapide foarte bine organizate, pentru descurajarea adâncirii haosului şi atingerii unor cote foarte periculoase de unde nu mai poate fi posibilă redresarea şi, deci, soluţionarea problemei .

Într-un fel, haosul poate fi privit şi ca un model al realităţii complexe.Pentru că şi în dezordine există o anumită ordine, un anumit sens al mişcării.Teoria haosului nu modelează doar dezastrele, ci şi formele care rezultă din această dezorganizare în vederea organizării. Sunt procese şi fenomene complexe, exprimând treceri de la lucruri care nu-şi mai au rostul la altele care încep să fie reclamate de sensul mişcării, al vieţii. De aceea, teoria haosului
are o mare aplicabilitate în artă.

Crizele din starea de haos, în accepţia sa de stare de dezorganizare în vederea unei noi organizări, nu diferă de celelalte, numai că evoluţiile lor sunt acute, greu previzibile şi dificil de controlat.

Acestea se pot clasifica în câteva categorii:
 Crize generale;
 Crize economice şi geoeconomice;
 Crize financiare;
 Crize energetice, ecologice, cosmice etc.;
 Crize demografice;
 Crize sociale;
 Crizele politice şi geopolitice;
 Crize ale culturii;
 Crize etnice;
 Crize identitare;
 Crize militare.

Crizele generale se caracterizează prin universalizarea perturbaţiilor în toate planurile: economic, financiar, social, politic, cultural, etnic, identitar,informaţional şi militar. Ele nu sunt un produs al haosului, dar pot fi analizate – cel puţin în anumite componente ale lor – prin teoria haosului. Ele marchează marile momente de cotitură istorică, trecerea de la un nivel de civilizaţie la altul şi impun schimbări radicale, mutaţii strategice. Ele nu sunt neapărat
involuţii, ci opoziţii la anumite evoluţii, efecte ale unor discrepanţe grave. În astfel de momente, se dezvoltă tot felul de reacţii şi tot felul de acţiuni din partea unor entităţi distincte, cele mai multe informale, care urmăresc să obţină anumite avantaje, poziţii sociale etc. în folos propriu sau în numele unor precepte, crezuri, ideologii, idealuri care definesc anumite concepte.
Cele mai multe dintre cauzele acţiunilor sau reacţiilor de tip rapid ţin de nevoia de a stăpâni crizele, de a le controla efectele. Unii doresc o altă ordine (socială, economică, politică, economică, militară etc.), o altă morală, alte raporturi, alte ideologii, alte precepte, alte instituţii. Cei mai mulţi dintre capii unor organizaţii teroriste, mafiote etc. – inclusiv lideri ai organizaţiilor din care fac parte – n-au un model anume, nu ştiu foarte precis cum trebuie să arate lumea pentru care luptă. Pe cei mai mulţi dintre ei nu-i interesează lumea propriu-zisă, ci spectacolul lumii ca atare, dimensiunea lui punitivă, adică puterea distrugerii, teama oribilă pe care vor s-o instaleze şi, mai ales, starea de angoasă pe care o generează în rândul lumii (îndeosebi la nivelul Puterii Politice) o astfel de atitudine ameninţătoare şi generatoare de moarte.
Acţiunile lumii interlope şi mai ales ale grupărilor şi organizaţiilor teroriste sunt de tip rapid. Ele surprind, pentru că sunt reacţii anormale la situaţii anormale, nu au nici o logică şi, adesea, nici o raţiune. Dar terorismul nu este criză şi nici reacţie la stările de criză. El este un produs al lumii noastre, care trece dintr-o criză în alta, şi se prezintă ca un sistem haotic, dar dinamic, procesual şi foarte activ, extrem de complex, cu evoluţii adesea imprevizibile.
Terorismul, ca şi celelalte acţiuni de tip rapid, neconvenţioanle, asimetrice,ţine de patologia societăţii moderne, de marile discrepanţe şi de neputinţa socială a omului. El nu este deci numai reacţie, ci (în primul rând) şi mijloc de protest, de lovire şi de pedepsire a lumii.

Managementul crizelor.

Când se vorbeşte de crize, se au, în general, în vedere, situaţiile conflictuale care pot degenera în confruntări grave, inclusiv armate. Acestea sunt generatoare de războaie şi pot aduce mari prejudicii ordinii existente, stabilităţii şi securităţii sistemelor sociale. Este şi unul din motivele pentru care, în noul concept strategic NATO, gestionarea crizelor ocupă un loc foarte
important. Practic, aceasta este noua configuraţie a filosofiei Alianţei. Rolul NATO este, de-acum, nu numai acela conţinut îndeosebi în art. 5 al Tratatului,de apărare colectivă, ci mai ales acela de a ţine sub lupă crizele şi a le găsi rezolvările corespunzătoare.
Cele mai multe din aceste rezolvări presupun acţiuni sau reacţii de tip rapid. După atacul erorist din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite, rolul acesta creşte foarte mult, devine, practic, primordial. Este puţin probabil ca, în următorii ani, să se întreprindă vreun atac clasic masiv asupra vreuneia dintre ţările membre NATO care să necesite intervenţia în forţă a Alianţei, prin toate mijloacele sale militare sau cu o parte însemnată din acestea.
Cu alte cuvinte, războiul mondial, în formula lui clasică, cunoscută, devine improbabil, chiar imposibil. Dar crizele de natură socială, etnică, religioasă, identitară şi, mai ales, teroristă, se anunţă din ce în ce mai frecvente şi mai complexe.

Gestionarea crizelor în stările de haos presupune:

* - Analiza temeinică a ameninţărilor şi riscurilor;
- Sesizarea tensiunilor şi instabilităţilor interne, regionale, generale;
- Prefigurarea şi configurarea spaţiilor periculoase, a vulnerabilităţilor şi punctelor-forte ale structurilor şi acţiunilor care preced şi condiţionează stările de criză;
- Sesizarea şi studierea posibilelor mecanisme de declanşare şi de manifestare a crizelor;

*Cunoaşterea crizei privind mai ales următoarele:

Natura acesteia;
Sfera de cuprindere;
Conţinutul;
Evoluţia sau involuţia;
Forţele participante;
Instituţiile pe care le afectează;
Efectele imediate, pe termen mediu şi, dacă e posibil, pe
termen lung;
Liderii;
Punctele tari şi punctele vulnerabile;
Mecanismul de funcţionare;
Dacă facilitează sau nu acţiuni de tip terorist sau alt fel de
acţiuni;
Sesizarea momentului (pragului) în care criza, din reacţie
socială, devine ameninţare gravă la adresa securităţii naţionale,
adică a momentului în care criza devine război;

*Soluţionarea crizei.

Sesizarea (eventual, anticiparea) momentului în care criza devine război este partea cea mai importantă a gestionării crizelor şi are o importanţă cu totul specială, întrucât numai în felul acesta (cunoscând adică fizionomia crizei) se pot găsi la timp soluţiile necesare.
În acest moment se hotărăşte intervenţia de tip rapid, care se care efectuată prin surprindere, într-o superioritate tehnologică incontestabilă, creându-se un fait accompli şi obligându-i astfel pe cei vinovaţi sau consideraţi vinovaţi de apariţia şi evoluţia crizei să cedeze şi să accepte necondiţionat impunerile şi hotărârile respective grupări de forţe, comunităţii internaţionale etc.

Dar acest lucru este foarte dificil, întrucât fizionomia războaielor s-a schimbat foarte mult, pe prim plan trecând războaiele informaţionale şi cele fluide. Dar şi aici predominantă este tot acţiunea de tip rapid, special.
„Războaiele fluide (civile, etnice şi religioase) sunt confruntări fără armate, fără fronturi, fără lege. Sprijinite pe o mondializare economică şi financiară sălbatică şi incontrolabilă, ele pun în operă ceea ce politologul Zaki Ladi numea «fragmentarea lumii».

La summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999 s-a hotărât ca, în anul 2003, Uniunea Europeană să fie în măsură să desfăşoare o Forţă de Reacţie Rapidă compusă dintr-un corp de trei brigăzi cu un efectiv total de 50 – 60.000 de oameni în 60 de zile şi să poată susţine o astfel de desfăşurare timp de un an. Această forţă de reacţie rapidă (FRR) va fi utilizată, potrivit celor hotărâte
la Helsinki, pentru îndeplinirea unor misiuni de tip Petersberg care se referă la ajutor umanitar, operaţiuni de căutare şi salvare, de menţinere şi de restabilire a păcii. În viitor, FRR trebuie să fie în măsură să îndeplinească şi alte misiuni importante, cum ar fi cele de impunere a păcii. Dar această forţă nu va fi responsabilă de apărarea colectivă, o astfel de competenţă revenind Alianţei Nord-atlantice.

Toţi membrii UE, cu excepţia Danemarcei, s-au angajat să ofere trupe şi echipamente pentru FRR europeană, mai ales avioane şi nave, capacităţi logistice şi armamente. Într-un astfel de efort şi-au oferit disponibilitatea de a participa şi unele ţări din afara UE, între care şi Turcia. Există însă numeroase dificultăţi la nivelul capacităţilor şi mijloacelor, mai ales în ceea ce priveşte capacităţile de apărare, elemente de supraveghere, sateliţii de cercetare şi vehiculele de transport de mare capacitate.

La summit-ul de la Washington din 1999, şefii de state şi de guverne din ţările NATO au convenit asupra unei iniţiative a capacităţilor de apărare (DCI) care vizează remedierea deficitelor de capacitate din Alianţă, evidenţiate în campania din Kosovo, în timpul căreia ţările NATO n-au fost capabile să menţină o interoperabilitate deplină, şi, în mod special, creşterea capacităţilor aliaţilor europeni. Aceasta s-a materializat, între altele, şi prin conceptul IESD (identitatea europeană de securitate şi de apărare) care are drept obiectiv ameliorarea relaţiei transatlantice.

DCI este un fel de catalog care cuprinde 58 de elemente divizate în cinci categorii principale:
 capacitate de desfăşurare şi mobilitate;
 capacitate de susţinere logistică;
 eficacitate a angajării;
 capacitate de supravieţuire a forţelor şi infrastructurii;
 sisteme de informaţii de comandament şi control (C2).

Cu toate acestea, achiziţia echipamentului necesar nu se face tot timpul potrivit unor exigenţe militare, ci, mai degrabă, unor preferinţe politice. Există un grup-pilot care gerează acest concept, având sarcina să-l facă operaţional până în anul 2002. Unii responsabili NATO consideră că grupul respectiv trebuie menţinut şi după această dată, în scopul concretizării orientării politice dată de summit-ul de la Washington şi ameliorării situaţiei strategice.
În sensul acesta, la Nisa, statele membre UE au convenit să continue eforturile în ceea ce priveşte comandamentul şi controlul (C2), învăţământul şi capacităţile strategice de transport aerian şi naval. Scopul este acela de a contribui la consolidarea coerenţei între mecanismele NATO şi celelalte organisme cum ar fi planurile de forţe NATO şi procesul de planificare şi
examinare a Parteneriatului pentru Pace.

Summit-ul de la Nisa a stabilit, de asemenea, dezvoltarea capacităţilor
civile ale UE în patru domenii importante identificate de Consiliul European la
Feira:
 poliţie;
 consolidarea statului de drept;
 consolidarea administraţiei civile;
 protecţia civilă.
În acest sens, Uniunea Europeană intenţionează să constituie o forţă de reacţie rapidă compusă din 5000 de unităţi dintre care 1000 ar putea fi desfăşurate în 30 de zile. Această forţă are menirea de a sprijini poliţia locală şi chiar de a o suplini în funcţie de circumstanţe.

Uniunea şi-a propus, de asemenea, să constituie următoarele structuri politice şi militare permanente:
 Comitetul Politic şi de Securitate;
 Comitetul Militar al UE;
 Statul Major Militar al UE.
Statul Major Militar a devenit permanent în 2001.

Cu toate acestea, cadrul de gestionare militară a crizelor de către UE şi modul de consultare şi de participare a statelor membre UE, a statelor membre UE şi NATO, a statelor care sunt membre UE şi nu sunt membre NATO, a statelor care sunt membre NATO dar nu sunt membre UE şi a statelor candidate constituie încă surse de dificultate.
În legătură cu cele două mari domenii de impact strategic euro-atlatnic şi european, se pot desprinde unele evaluări şi concluzii:
- IESD este tot atât de inevitabilă ca realizarea sistemelor de apărare antirachetă.

Cele două concepte – aparent disparate – au totuşi un suport comun – unitatea euro-atlantică - şi o influenţă hotărâtoare în ceea ce priveşte configurarea domeniului strategic şi îndeosebi a strategiei acţiunilor de tip rapid. Lordul Robertson afirmă că Statele Unite nu pot impune o abstinenţă militară permanentă vizavi de Uniunea Europeană, iar europenii nu pot impune o politică de vulnerabilitate permanentă Statelor Unite.

- Unitatea euro-atlantică, în toată diversitatea ei, este, actualmente,singura în măsură să garanteze stabilitatea politică şi strategică a zonei, să pună în operă noul concept strategic NATO şi să realizeze acea confluenţă de forţe şi mijloace care să descurajeze tendinţele conflictuale şi să permită gestionarea crizelor.

- Conceptul strategic NATO şi structurile IESD şi PECSD sunt complementare (cel puţin, aşa se susţine, deşi există şi alte opinii) şi urmăresc realizarea şi menţinerea unui parteneriat strategic real între Statele Unite şi Uniunea Europeană şi creşterea rolului structurilor europene (îndeosebi a celor de reacţie rapidă) în gestionarea politică şi militară a crizelor şi
conflictelor, precum şi a urgenţelor civile şi militare.
- În acest sens, se pare că europenii sunt hotărâţi să-şi asume nu numai o politică europeană comună de securitate şi apărare coerentă, ci şi costurile şi riscurile acesteia. Este o expresie a luptei pentru putere politică, economică şi militară, pentru un loc onorabil şi meritat în noua ordine mondială.
- Europenii sunt mai tot timpul în planul doi, secundându-i pe americani.

Ei nu sunt capabili de o reacţie rapidă la mare distanţă, pentru că nu au dotările necesare şi de anvergura cerută şi, evident, pentru că nu au dorit acest lucru. Spre exemplu, în cazul ntervenţiei din Afghanistan, ar fi fost nevoie de o bază militară în zona asiatică, cât mai apropiată de spaţiul de confruntare,care să prevină realimentarea avioanelor în aer (este foarte costisitoare, iar europenii nu dispun de suficiente mijloace de acest gen). Or cea mai apropiată bază a fost cea din Quatar, dar aceasta nu a exclus realimentarea în aer. Europa nu are, pentru astfel de intervenţii, decât Eurofor şi Eurformarfor,cu totul insuficiente pentru a se impune în faţa americanilor.
- Europa nu este pregătită pentru aşa ceva, pentru că nu a avut în vedere o astfel de politică şi, în consecinţă, o astfel de strategie. În plus, caracterul precipitat al conflictului a fost defavorabil angajamentului europenilor. Nu s-a putut elabora nici o strategie comună, nici un proiect viabil de cooperare.
Britanicii au pus la dispoziţia americanilor un grup aeronaval care se afla în Golful Oman, fără să aibă acordul aliaţilor europeni. Franţa a trimis şi ea nave,unităţi de comando, avioane şi, în final, portavionul Charles de Gaule. Dar nici un avion propriu-zis european nu a fost văzut pe cerul Afghanistanului în timpul bombardamentelor . Acest război a subliniat încă o dată, după cel din Kosovo, carenţele UE în materie de mijloace militare şi mai ales în ceea ce priveşte cooperarea militară efectivă.
În discursul său de la 29 ianuarie din faţa Congresului referitor la starea naţiunii, reşedintele american a rezultat clar mutarea accentului concepotului de securitate american din planul euro-atlantic, în plan general şi, mai ales, în plan asiatic. Una din direcţiile prioritare ale SUA este întărirea colaborării cu Rusia, China şi India, într-o manieră „nemaicunoscută până acum“. Ea se coroborează cu desemnarea fără echivoc a noii „axe a răului“ – Irak, Iran,Coreea de Nord. În plus, preşedintele american a subliniat că „unele guverne se comportă cu timiditate în faţa terorismului, dar nu fac nici o greşeală prin asta: dacă ele nu reacţionează, atunci va reacţiona America.“

Acţiuni rapide în timp de război.

Războiul schimbă complet datele problemei, inclusiv în ceea ce priveşte acţiunile rapide. El aduce în prim plan confruntarea armată, lupta. Războiul modern este foarte costisitor şi, de aceea, el nu poate fi un război de durată.
Al doilea război mondial a început, iniţial, ca un război fulger, ca un război rapid. De regulă, cine declanşează războiul doreşte să-l termine cât mai repede, să-şi realizeze obiectivele în timp scurt şi cu costuri cât mai mici.
Aşadar, considerăm că, din punct de vedere al duratei şi modalităţii de realizare, prin mijloace militare, a obiectivelor unui conflict şi având în vedere forţele angajate, există:
- război rapid;
- operaţie de tip rapid;
- acţiune de luptă de tip rapid.

Războiul rapid.

Este acţiunea armată îndreptată împotriva unei ţări prin care se urmăreşte realizarea rapidă a unor scopuri şi obiective de regulă politice. Acest tip de război este dus numai de armate cu structuri elastice, moderne, cu mijloace de luptă foarte perfecţionate, performante, pregătite din timp în sistemul strategiei acţiunilor rapide. Este un război ofensiv.

El presupune: supremaţie tehnologică, realizarea surprinderii, coordonarea precisă a loviturilor din aer cu cele ale trupelor de uscat şi ale marinei; operaţii şi acţiuni de luptă de tip rapid. Scenariul unui astfel de război ar putea fi următorul: dezinformare; lovitură radioelectronică totală şi complexă; lovitură aeriană complexă; operaţii aeroterestre şi aeronavale rapide şi surprinzătoare.
La ora actuală, numai Statele unite ale Americii sunt în măsură să ducă un astfel de război de tip rapid. Dar de aici nu rezultă că astfel de războaie nu au existat până acum. Au existat. Şi încă foarte multe. Războiul de 6 zile din 1967 dintre Israel, pe de o parte, şi Egipt şi Iordania, pe de altă parte, este un exemplu de război rapid. Se remarcă aici îndeosebi acţiunile aviaţiei, care a atacat prin surrindere, dimineaţa, la o oră când adversarul nu se aştepta şi era
preocupat de rugăciune, şi cele ale blindatelor care au realizat pătrunderi adânci, pe direcţii, în genul celor făcute de diviziile blindate germane, în al doilea război mondial, în campaniile din Polonia şi din Franţa.

Dar capodopera războiului de tip rapid o reprezintă, fără îndoială,acţiunile forţei antiirakiene în Golful Persic. Este un nou tip de război,necunoscut până acum în istoria omenirii.
S-a obiectat că, de fapt, tot războiul n-a fost decât un spectacol, Irakul nefiind în măsură să riposteze unei asemenea forţe tehnologice.
Acesta este, de fapt, şi elementul central, definitoriu, al războiului de tip rapid: zădărnicirea reacţiei. Atunci când un astfel de obiectiv nu se poate realiza, războiul devine de durată. Atacul Irakului asupra Iranului este iarăşi un exemplu edificator. Irakul şi-a propus un război de tip rapid, încercând, ca şi Israelul în 1967, să-i surprindă pe iranieni cu o lovitură aeriană masivă şi puternică. Acţiunea n-a reuşit. În primul rând, pentru că n-a fost bine pregătită
şi, în al doilea rând, pentru că nu s-a asigurat complexitatea şi completitudinea unei asemenea lovituri, Irakul fiind lipsit de tehnologiile ultramoderne pe care le presupune războiul rapid.

Operaţia rapidă.

Subliniam, la început, că nici o ţară din lume nu-şi permite să menţină în permanenţă, în timp de pace, o armată cu structurile complete pe care le cere războiul, întrucât sunt foarte ostisitoare şi ineficiente (totuşi, Franţa încearcă să o facă). Se realizează însă structuri de pace compatibile cu cele de război sau care asigură, în timpul cel mai scurt posibil, trecerea la structurile de război. În cadrul acestora, cele mai multe ţări au constituit forţe de acţiune (intervenţie, reacţie) rapidă. Acestea sunt, în general, grupări de valoarea marilor unităţi tactice sau operative. Cu mici excepţii, aceste forţe sunt în măsură să ducă operaţii de tip rapid, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.
Operaţia de tip rapid se caracterizează, în primul rând, printr-o mare independenţă, ceea ce reclamă, pe de o parte, acţiuni complexe, interarme,şi, pe de alta, o strictă coordonare a tuturor forţelor participante. O operaţie de acest tip conţine, de fapt, elementele unui război, întrucât, adesea, ea reprezintă punctul culminant al conflictului şi vizează crearea faptului
împlinit.
Deci operaţia rapidă are o sferă mult mai largă decât operaţia clasică ofensivă sau de apărare. Ea implică un sistem de acţiuni complexe şi nu se rezumă la ofensivă sau la apărare. Operaţia Forţei de Intervenţie Rapidă americană în Somalia a comportat, spre exemplu, multe acţiuni: protecţia ajutoarelor, acţiuni de căutare a armamentului forţelor somaleze aflate în conflict, apărarea aerodromului din Mogadiscio şi a altor obiective importante, combaterea guerilei urbane etc. Operaţiile aeriene ale forţei antiirakiene se înscriu, de asemenea, în sistemul operaţiilor de tip rapid. Şi acţiunile Diviziei 6 Bilndate franceze Daguet, ale Diviziei 101 Aeropurtate americane sau ale Diviziei 24 Mecanizate se înscriu, în calitatea lor de acţiuni rapide tactice, în operaţia de tip rapid.
Acţiunea de luptă de tip rapid este, de fapt, componentă a operaţiei de tip rapid sau are un caracter independent. Având însă în vedere importanţa strategică a acţiunilor rapide, între nivelul tactic şi nivelul operativ nu se poate face decât o distincţie metodologică.
Acţiunile de luptă rapide sunt numeroase şi foarte diversificate. Desigur, arta militară cunoaşte, ca forme ale acţiunilor de luptă, apărarea, ofensiva, lupta de întâlnire, retragerea şi urmărirea. Şi, probabil, va trebui să rămânem în limitele acestei clasificări, pentru rigoare ştiinţifică şi realism în arta militară.
Totuşi, acţiunile de luptă de tip rapid nu pot fi considerate doar ca simplă accelerare a formelor şi formulelor clasice. Nu putem spune pur şi simplu că există o apărare de tip rapid sau o ofensivă de tip rapid. Apărarea şi ofensiva sunt forme principale ale acţiunilor de luptă şi ele se derulează în funcţie de scopurile urmărite, de teren, de acţiunile adverse, de mijloacele la dispoziţie,de alţi factori care influenţează fizionomia câmpului tactic. Lupta capătă însă
din ce în ce mai mult un caracter complex, interarme şi se desfăşoară în toate mediile, începând cu cel informaţional şi continuând cu cel electromagnetic.
Iar acţiunea de luptă de tip rapid nu poate fi înscrisă în aceste forme bătătorite, întrucât ea este, prin excelenţă, surprinzătoare, complexă, îmbinând toate procedeele cunoscute şi apelând la alte şi alte procedee .
* Primele acţiuni sunt cele care compun ceea ce numim dezinformare. Acestea se desfăşoară, de regulă, prin mass media, dar nu numai. Acţiunile de dezinformare sunt, la rândul lor, numeroase şi
diversificate. Nu intrăm în amănunte.
O altă categorie de acţiuni sunt cele care compun lovitura radioelectronică.Ele se desfăşoară în spectrul electromagnetic şi vizează scoaterea din funcţiune a sistemului de transmisiuni a dvers, crearea unei situaţii defavorabile adversarului, distrugerea sistemului de comandă şi
control. În principal, aceste acţiuni sunt: bruiajul şi diversiunea. Cele mai multe acţiuni de tip rapid sunt însă cele aeriene: raiduri, bombardamente, transportul unor mici subunităţi sau grupuri de diversiune. Acţiunile de luptă de tip rapid sunt de mare actualitate. Ele au devenit, practic, omniprezente. Arta militară începe să le acorde rolul care li se cuvine şi interesul pe care îl merită.
Toate armatele moderne au în compunere forţe speciale pentru astfel de misiuni.

*Dar şi în cadrul formelor de luptă obişnuite există acţiuni de tip rapid:

-acţiunile detaşamentelor înaintate şi ale detaşamentelor de întoarcere (în teren muntos), ale desantului aerian (maritim) tactic, ale subunităţilor de paraşutişti cu misiuni speciale etc.
Multe din acţiunile de tip rapid se desfăşoară însă în cu totul alte condiţii şi pentru alte obiective. Este vorba în special de acţiunile din cadrul operaţiilor de menţinere (sau de impunere) a păcii, de acţiunile ce se întreprind în situaţiile de precriză, de preconflict, pentru controlul şi prevenirea crizelor, pentru gestionarea conflictelor.

strategia acţiunilor rapide reprezintă acea componentă a strategiei generale prin care funcţiile tradiţionale ale strategiei sunt adaptate noilor condiţii ale situaţiei politico-militare,
astfel încât, prin acţiuni de tip rapid, să se realizeze deopotrivă surprinderea strategică a adversarului - de regulă, prin crearea faptului împlinit -, cât şi obţinerea, cu forţe puţine şi acţiuni de mică amploare, a ceea ce s-ar fi obţinut - şi nu totdeauna în mod cert - printr-un război de durată.
Strategia acţiunilor rapide schimbă complet nu numai fizionomia războiului, ci şi filosofia confruntărilor armate.

Ne aflăm, cu siguranţă, în debutul unei noi epoci. Această epocă se cere foarte atent studiată, pentru a-i sesiza, încă din această etapă, tendinţele şi coordonatele. Într-o viziune foarte optimistă, o posibilă concluzie ar fi aceea că, în societatea tehnologică, se produce, cum e şi firesc, o relaţie de feed back, prin care aceasta îşi autoreglează conduita, sancţionând prompt şi
rapid, inclusiv prin mijloace militare, dereglările şi primitivismele. Era de aşteptat că va veni o vreme când societatea omenească să nu-şi mai tolereze dereglările, anomaliile, lunecările spre catastrofele războaielor mondiale. Dar, repetăm, aceasta este o viziune foarte optimistă. Într-o viziune mai puţin optimistă, se poate invoca şi teama că acţiunile militare rapide înlocuiesc un
tip de război prin alt tip de război. Războiul tradiţional, declarat, cu beligeranţi
bine definiţi, cu fronturi constituite, cu obiective spuse sau, în orice caz, cognoscibile,
previzibile, sesizabile, cedează locul unor confruntări în planul tehnologiilor de vârf, surprinzătoare, necunoscute, care se pot declanşa fără nici o situaţie de precriză şi care pot scăpa uşor de sub control.

Cu alte cuvinte, în această viziune foarte puţin optimistă, se pare că războiul se sparge în mii de bucăţele, cedând locul unor acţiuni suple, de tip rapid, care pot fi duse atât de forţe specializate ale comunităţii - în sensul pozitiv -, cât şi de forţe ale unor organizaţii teroriste, separatiste, aservite cine ştie cărui interes. Nenorocirea este că astfel de acţiuni de tip rapid nu se limitează la zona războiului, nu aparţin numai războiului, ci ele însele devin un tip de război care nu are graniţe şi nu are limite.

Planificarea - mai exact,încadrarea strictă a acţiunilor în timp - constituie elementul-forţă al eficienţei acţiunilor rapide. Desigur, şi aici este valabil imperativul măsoară de zece ori
şi taie o dată. Măsurătoarea nu se face însă cu metrul şi ora, ci cu micronul,milisecunda şi forţa electronului.

CONSIDERAŢII PRIVIND ACŢIUNILE RAPIDE INTERNAŢIONALE.

Mutaţiile strategice profunde care s-au produs prin încheierea războiului rece, sau, altfel spus, prin trecerea lui în alt plan, au relevat acest nou concept strategic care include o serie întreagă de noţiuni, cum ar fi: parteneriat strategic, parteneriat pentru pace, menţinerea păcii, impunerea păcii, gestionarea crizelor etc. Toate acestea mută centrul de greutate al strategiei
de la confruntarea globală, la situaţia zonală, la conflictul zonal. De la global,strategia începe să se manifeste pregnant regional, fără a-şi pierde însă caracterul ei universal. Lewis Libby, subsecretar principal adjunct al apărării din SUA, arăta, la colocviul pe tema noului concept strategic de la Paris, din 1992, că „obiectivul noii strategii de apărare regională este acela de a modela viitorul, prezervând însă achiziţiile noastre în materie de securitate -
adesea obţinute cu mari dificultăţi - şi a face astfel posibilă lărgirea zonei de pace. Pentru a face aceasta, strategia consistă în a deturna privirile noastre de la ameninţările trecutului, a releva sfidările şi a sesiza ocaziile care se prezintă în diferite regiuni ale lumii şi în special în cele care prezintă, pentru noi, o importanţă specială.“
Această aserţiune spune foarte mult. Noua strategie de apărare regională este un concept care aparţine preşedintelui George Bush (tatăl). În viziunea concepţiei apărării americane, este vorba de cea mai importantă evoluţie după politica de îndiguire adoptată după al doilea război mondial. Dar chiar în ziua în care Bush expunea această nouă strategie, trecând peste un prag de aproape o jumătate de secol - 2 august 1990 -, Saddam Hussein invada Kuweitul şi ne arunca pe toţi în prima criză majoră din această nouă eră strategică.
Reformele armatelor, evoluţia conceptelor strategice pe care le adoptă fiecare ţară, planificarea apărării nu pot fi făcute decât în cadrul conceptului strategic mondial şi regional. Altfel acţiunile sunt lipsite de întregul lor suport politico-militar şi strategic, devenind arbitrare, voluntare, periculoase şi, în consecinţă, ineficiente.

Strategia americană post intervenţia din Golf cuprindea, după Lewis Libby, trei concepte strategice:

1. A anticipa asupra incertitudinilor;
2. A modela viitorul în funcţie de achiziţiile strategice;
3. A urma politica americană de sprijinire a democraţiilor.
Referitor la primul concept, ni se pare elocventă remarca subtilă şi oarecum amară a oficialului american: „Rar este observatorul - şi cu atât mai puţin guvernul - care este în măsură să pătrundă la zi evenimentele actuale pentru a încerca să desprindă din acestea elemente esenţiale asupra anticipării viitorului“. Această dificultate în a anticipa incertitudinile are efecte
foarte mari în toate planurile şi mai ales în cele ce ţin de strategie. La urma urmei, arta războiului este arta anticipării.
* Strategia americană este, azi, o strategie a securităţii naţionale şi cuprinde trei domenii foarte importante:-strategia economică, strategia culturală şi strategia militară. Strategia economică este o strategie de potenţial, cea culturală este una de sistem de valori, deci de potenţial moral, iar strategia militară este una de forţă, de putere.

După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, americanii şi-au reelaborat conceptul strategic mărindu-şi bugetul militar şi declanşând războiul antiterorist. În discursul său în faţa Congresului privind starea naţiunii, preşedintele George Bush arăta că America va învinge în acest război, chiar dacă va fi nevoită să-l ducă singură. Iar atacurile aeriene şi cu forţe speciale,fulgerătoare şi categorice, au arătat că America se va ţine de cuvânt.
Pentru arta militară, o astfel de decizie înseamnă foarte mult. Înseamnă un experiment care s-ar putea să schimbe complet mecanismele războiului şi,mai ales, modalităţile şi strategiile de angajare.
Din timp în timp, armatele lumii îşi modernizează structurile, adaptându-se la exigenţele conflictelor previzibile şi la cerinţele evoluţiei situaţiei politicomilitare şi strategice. Dar controlul şi gestionarea crizelor nu vor putea fi lăsate doar pe seama americanilor şi Europei Occidentale. Astfel de situaţii conflictuale ne privesc pe toţi. Scăpate de sub control, ele pot deveni incandescente,pot degenera în ceea ce, la începutul acestei lucrări, am numit
război mozaic. Un astfel de război nu are o definiţie anume. Nu are coordonate strategice şi tactice clare. El cuprinde totul, de la demonstraţii şi confruntări violente de stradă între grupuri etnice sau bande teroriste până la conflicte armate mai mult sau mai puţin convenţionale între state, grupări de state sau regiuni întregi, în toate mediile şi prin toate mijloacele. Un astfel de război este azi posibil.

Grupări internaţionale.

Acţiunile rapide internaţionale sau cu implicaţii internaţionale pot fi duse de forţe de acţiune (reacţie) rapidă ale diferitelor state sau de forţe de acţiune rapidă internaţionale. Se merge, de fapt, pe trei direcţii:
1. Acţiuni, sub mandat internaţional, a unor forţe de intervenţie rapidă
naţionale, în folosul comunităţii internaţionale, al unei regiuni sau pentru dezamorsarea unei situaţii tensionate.
2. Constituirea temporară a unor grupări de reacţie rapidă internaţională din forţe de reacţie rapidă naţionale.
3. Constituirea de forţe de acţiune (reacţie) rapidă internaţionale sau zonale.

„Noi avem nevoie de instrumente politice internaţionale suple pentru a fi în măsură să rezolvăm probleme globale şi regionale. Peisajul de securitate se află plasat într-o lumină strategică difuză. El nu seamănă cu nimic şi nu prevede nici un scenariu bine definit. De asemenea, guvernul federal se străduieşte să găsească un sistem suplu, incluzând toate posibilităţile oferite
de Naţiunile Unite, CSCA, NATO şi UEO. Nici una din aceste instituţii nu poate şi nici nu trebuie să le înlocuiască pe celelalte; ele trebuie mai degrabă să se completeze şi, tocmai prin aceasta, să desfăşoare forţele lor în mod sinergic. (...) Astăzi, Naţiunile Unite sunt implicate în treisprezece operaţiuni de menţinere a păcii şi în două operaţiuni de supraveghere a păcii, acţiuni în care sunt angajaţi 48.000 de soldaţi şi civili în total."

Preşedintele rus, Vladimir Putin, a propus secretarului general al NATO,Lordului Robertson, la 20 februarie 2001, ca Rusia şi Alianţa să dezvolte un sistem TMD restrâns, transportabil (deci mobil), care ar putea fi utilizat împotriva a ceea ce el a numit „state imprevizibile şi ostile“. Acesta este un sistem paneuropean de apărare antirachetă care vizează rachetele cu rază de
acţiune scurtă şi medie şi nu armele intercontinentale.

Acest concept ar trebui să se realizeze în patru etape:

- Evaluarea ameninţărilor, adică a pericolelor atacurilor cu rachete;
- Elaborarea unui concept de apărare antirachetă;
- Stabilirea modului de alcătuire şi desfăşurare a unităţilor antirachetă;
- Stabilirea unui centru comun de alertă timpurie antirachetă.
Ruşii se tem că sistemele de apărare antirachetă fac parte dintr-o
strategie conştientă a Statelor Unite de a-şi menţine superioritatea strategică mondială. Rusia chiar a ameninţat că, în aceste condiţii, adică dacă SUA se retrag din Tratatul ABM, nu se mai simte obligată să-şi reducă armamentele strategice. O decizie unilaterală a Statelor Unite de a anula tratatul ar avea, în concepţia Rusiei, consecinţe foarte grave, între care se situează şi retragerea Federaţiei Ruse din toate acordurile principale în materie de control armamente.
Statele Unite, ca urmare a acestor semnale (dar nu numai) reexaminează politica sa faţă de Rusia, unii congresmeni susţinând cooperarea cu această ţară, alţii fiind de părere că reajustarea poziţiei faţă de Moscova este necesară, în parte pentru a arăta Rusiei că Washingtonul dezaprobă opoziţia Rusiei faţă de iniţiativele americane în materie de apărare antirachetă.
Europenii sprijină cooperarea cu Rusia, întrucât extinderea NATO spre Est,campania aeriană din Kosovo din 1999 şi noul concept strategic al Alianţei au multiplicat temerile Rusiei în raport cu intenţiile Occidentului. De asemenea, Rusia sugerează să afecteze baterii mobile pentru protecţia anumitor regiuni.

Aceasta propune, între altele, crearea unei baze unice de date care să conţină caracteristicile tuturor rachetelor non-strategice cunoscute, un centru comun de alertă şi încercarea noilor echipamente utilizând în acest sens instalaţiile ruseşti deja existente. Acest sistem ar trebui să aibă în vedere rachetele-ţinte la o altitudine de 144 km şi mici baterii care, în cadrul acestei umbrele, să vizeze rachetele inamice care evoluează la o altitudine de 30 km.
Acesta este un sistem de teatru (TMD) nonstrategic, propus de Putin în luna iunie 2000 şi vizând apărarea antirachetă (non-strategică) împotriva statelor cu „comportament îngrijorător“. În februarie 2001, Igor Sergheev, fostul ministru al apărării din Rusia, i-a vorbit îndelung Lordului Robertson, la Moscova, despre acest sistem. De unde rezultă că una din orientările
strategice ale Federaţiei Ruse este coalizarea cu Europa de Vest, cel puţin în dimensiunea strategică a apărării antirachetă. Aceasta înseamnă o tendinţă de implicare majoră în elaborarea unui concept viabil (sau cel puţin interesant pentru Rusia) de apărare comună europeană.
Este, deocamdată, un plan teoretic, în care nu se precizează nici costurile, nici calendarul, nici structurile organizaţionale. Dar ideea, ca atare, a fost lansată. Ea poate fi realizată în cadrul unui acord global care să includă un START III favorabil Rusiei şi o revizuire a tratatului ABM prin intermediul căruia să se autorizeze tipul de apărare strategică considerat necesar pentru securitatea proprie a Statelor Unite.
Dezvoltarea şi desfăşurarea unui sistem de apărare antirachetă cu bătaie lungă ar putea să provoace reacţia Chinei care deja şi-a manifestat îngrijorarea faţă de proiectele Statelor Unite.

Viitorul proces de control al armamentelor depinde de foarte mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
 Interesele ţărilor nucleare;
 Situaţia economică a marilor puteri şi a puterilor regionale;
 Riscurile asimetrice;
 Procesul de globalizare;
 Dinamica actorilor;
 Atitudinea comunităţii internaţionale faţă de statele care nu se conformează controlului armamentelor.

Tratatele ABM, SALT şi START sunt bilaterale, actorii fiind Statele Unite şi Rusia. Ele au dat rezultate atâta timp cât cele două superputeri erau singurele sau principalele deţinătoare de armamente nucleare. Astăzi „clubul ţărilor nucleare“ s-a lărgit şi diversificat, acţionând şi aici, de acum încolo,principiul asimetriei strategice.
Uniunea Europeană intenţionează să constituie o forţă de reacţie rapidă compusă din 5000 de unităţi dintre care 1000 ar putea fi desfăşurate în 30 de zile. Această forţă are menirea de a sprijini poliţia locală şi chiar de a o suplini în funcţie de circumstanţe.
Crizele regionale vor constitui ameninţarea principală a viitorului. De aceea, intervenţia rapidă şi eficientă în aceste regiuni reprezintă un element definitoriu al strategiei americane, inclusiv al strategiei antiteroriste.


Sursa: STRATEGIA ACŢIUNILOR RAPIDE
general de brigdă (r) dr. Gheorghe Văduva
http://cssas.unap.ro/ro/carti.htm.

miercuri, iulie 28

ROMANIA SI ISRAEL SCALDATE IN LACRIMI !

























Sema Israel:
"Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi să le ai în inima ta; să le întipăreşti fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei fi plecat în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntare între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile casei tale. Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să-L adori şi pe numele Lui să juri.” (Deuteronom 6, 4-13)

*** Fragment din Psalmul 23

"Domnul este Pastorul meu,
Nu voi duce lipsa de nimic
El ma paste in pasuni verzi
Si ma duce la ape de odihna.
Imi invioreaza sufletul
Si ma povatuieste pe carari drepte,
Din pricina Numelui Sau!
Chiar de-ar fi sa umblu
Prin Valea Umbrei Mortii,
Nu ma tem de nici un rau,
Caci Tu esti cu mine"

"Astăzi, în toate unităţile militare din ţară şi din teatrele de operaţii, au fost organizate ceremonii militare şi religioase, de comemorare a militarilor care şi-au pierdut viaţa în catastrofa aviatică din Bucegi, judeţul Braşov.
La ceremonia de comemorare organizată la sediul Ministerului Apărării Naţionale, au participat ministrul apărării naţionale Gabriel Oprea, secretarul de stat Viorel Oancea, locţiitorul şefului Statului Major General, general-locotenent Ştefan Oprea, personalul militar şi civil din structurile centrale ale instituţiei, precum şi reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.
După intonarea imnurilor naţionale ale României şi statului Israel, s-a păstrat un moment de reculegere în memoria celor şapte militari care şi-au pierdut viaţa, în tragedia aviatică din judeţul Braşov, în timpul unei misiuni de instruire în comun şi s-au oficiat servicii religioase creştin ortodox, catolic şi liturgic iudaic."
"Alături de cei şase militari israelieni aflaţi la bord, în accidentul aviatic şi-a pierdut viaţa şi căpitanul Ştefan-Claudiu Dragnea, încadrat la Statul Major al Forţelor Aeriene. Ofiţerul român, în vârstă de 31 de ani, era căsătorit şi a absolvit Academia Forţelor Aeriene 'Henri Coandă' în anul 2002.

Ministrul Apărării, Gabriel Oprea, şi-a exprimat regretul pentru pierderea vieţii celor şapte militari şi a transmis condoleanţe familiilor îndoliate.

În perioada 18-29 iulie, la aerodromul Boboc, se desfăşoară exerciţiul comun aerian BLUE SKY 2010. Acest exerciţiu are ca scop antrenarea în comun a echipajelor aeronavelor de transport în zbor la joasă altitudine, în misiuni de căutare-salvare şi tip evacuare medicală (MEDEVAC), fără executarea de trageri sau utilizarea de muniţii reale."


DUMNEZEU SA II ODIHNEASCA !
COBOARA DOAMNE MANGAIERE PE SUFLETELE CELOR RAMASI IN URMA LOR!
SINCERE CONDOLEANTE ISRAELULUI, GANDURI DE MANGAIERE FAMILIILOR MILITARILOR ISRAELIENI !

PUTERE, LINISTE SI INTARIRE SOTIEI CAPITANULUI STEFAN CLAUDIU DRAGNEA!

"Doamne, Doamne, Creatorule si Ziditorule a toate, Cel ce ai pus in sufletul omenesc puterea dragostei ce leaga inimile apropiate si ne-ai dat noua, ca pe o sete, trebuinta de a ne cauta semeni, spre a ne impartasi aceleasi ganduri si simtiri, insuti Tu, Preabunule Doamne, cauta cu indurare spre durerea grea care-mi framanta astazi fiinta, ca si oarecand durerea care a lovit pe proorocul si imparatul David care, la stirea mortii prietenului sau Ionatan, astfel jelea: "Munti din Ghilboa! Nici roua, nici ploaie sa nu cada peste voi! Cum au cazut vitejii in mijlocul luptei ?! Cum a murit Ionatan pe dealurile tale, ma doare de tine, frate Ionatane! Tu erai placerea mea, dragostea ta catre mine era uimitoare!".

Asculta Doamne, rugaciunea pe care eu, smeritul, Ti-o inalt din inima curata, dar franta de durere, precum ai ascultat rugaciunea Fiului Tau si Mantuitorului nostru. Care venind in Betania si afland mort pe prietenul Sau Lazar, S-a intristat cu duhul si-l plangea in fata iudeilor, care vazandu-L au grait: "iata cat il iubea de mult!".

Da, Doamne, sufletului robului Tau STEFAN CLAUDIU DRAGNEA, iertare pacatelor cate ca un om, cu stiinta sau fara stiinta, a savarsit in aceasta viata si-l asaza pe el in cortul dreptilor si sfintilor care din veac au placut Tie,- ca Dumnezeul milei si al indurarilor esti si binecuvantat in vecii vecilor. Amin!


Aceasta este o rugaciune la moartea unui prieten o scriu cu speranta ca toti prietenii lui si toti cei care l-au cunoscut fac in gandul lor asta!

DUMNEZEU SA IL IERTE SI SA IL ODIHNEASCA CU DREPTII!
AMIN!

sursa:gazeta de sud
www.romanialibera.ro

luni, iulie 26

MEDIEREA CONFLICTELOR SI LIMBAJUL PSIHOLOGIC AL NEGOCIERII CRIZELOR













Era informaţiei permite inteligenţei strategice şi tactice, tehnice şi tehnologice să pună stăpânire deplină pe câmpul de luptă, să realizeze un veritabil “Pearl Harbour electronic” (aprecierea aparţine amiralului american Owens), prin susţinerea războiului informatic la nivel local, regional sau global. Dacă inteligenţa este sprijinită puternic de tehnologie, de sisteme de arme sofisticate, ultraperformante,spaţiul confruntării militare devine un coşmar. Când armatele au la toate eşaloanele aparatură electronică, depind de culegerea de informaţii, sunt capabile de succese răsunătoare, dar şi de veritabile dezastre. La înfrângere poate contribui hotărâtor anihilarea centrilor electronici vitali ai statului: transporturile, comunicaţiile, sistemul bancar etc.
De la acest considerent a pornit, de altfel, şi decizia Administraţiei Clinton, din iulie 1996, de creare a IPTF (Infrastructure Protection Task Force), care detectează, previne şi stopează orice atac terorist, în special al cyberteroriştilor, împotriva centrelor vitale ale SUA şi ale reţelelor. Preocuparea de după 11 septembrie 2001 a americanilor de realizare a unui parteneriat public privat în chestiunea luptei cu terorismul ţine, de asemenea, de demersul strategic de elaborare a unor forme şi modalităţi noi, neconvenţionale de combatere a acestui duşman perfid al umanităţii.
În ţara noastră există, în prezent, peste 60 de firme private de specialitate care, punând la bătaie propriile resurse de inteligenţă, fără să implice autorităţile, evaluează ameninţările, adună informaţii, îşi planifică şi coordonează cercetarea şi acţiunile antitero, execută exerciţii de pregătire.Un parteneriat al acestora cu structurile specializate ale statului ar avea un rezultat benefic în reducerea vulnerabilităţilor naţionale şi a ameninţărilor teroriste, în apărarea populaţiei, aşa cum foarte plastic se exprima secretarul american al apărării, Donald Rumsfeld, “de necunoscut, de nesiguranţă, de ceea ce nu se vede, de ceea ce vine pe nepregătite”.


Si cu toate astea 11 septembrie nu a putut fi evitat.
Uneori supraevaluarea si securitatea statului la indemana oricui nu este o solutie !

"Soluţionarea problemelor de ansamblu ale războiului, dar şi ale celor de ordin operaţional, ale organizării, planificării şi pregătirii acţiunilor militare strategice, şi nu numai, ţine nemijlocit de inteligenţă, de acuitatea acesteia. Apelul la inteligenţă este o condiţie sine qua non a aproprierii victoriei, a optimizării raportului consum - rezultate, a economisirii forţelor şi mijloacelor, câştigării sau impunerii păcii,conexiunii strânse a strategiei militare cu strategiile celorlalte domenii de activitate ale societăţii.
Perspectiva integrării în structurile de securitate euro-atlantice şi europene implică amplu inteligenţa în însuşirea procedurilor şi tehnologiilor moderne de conducere, în asimilarea noilor elemente ale conducerii, în realizarea interoperabilităţii şi viabilităţii acesteia, pentru eficientizarea acţiunilor militare strategice.
Spaţiul de desfăşurare al intervenţiilor militare este mult mai mare, ceea ce le conferă acestora caracteristica de conflicte regionale. Fiind un spaţiu de luptă fluid, luptătorii aflaţi în dispozitive de luptă asimetrice, neliniare, desfăşoară acţiuni de luptă asimetrice, pe principiile descentralizării, manevrabilităţii, flexibilităţii mobilităţii, dispersării şi al folosirii unei game extrem de largi de acţiuni, în toate mediile. Dinamica luptei, gradul sporit de incertitudine şi efectul armelor moderne sunt de natură să creeze o mare presiune psihologică asupra combatanţilor.
Disproporţionalitatea unor războaie ce au inclus operaţii ca Furtună în Deşert (Golf, 1991) sau Forţa Aliată (Iugoslavia, 1999) s-a exteriorizat prin manevre subtile,rod al inteligenţei în concepţie şi execuţie, cu scopul de a genera superioritate de forţe şi mijloace, pe anumite direcţii, astfel ca, la momentul oportun, adversarul să fie lovit necruţător, iar iniţiativa strategică să fie cucerită şi menţinută.
Un exemplu este şi războiul psihologic, veritabil război al inteligenţelor, care practică manipularea informaţiei, dezinformarea, intoxicarea informaţională, ducând la destabilizarea psihică, influenţarea şi descurajarea adversarului.
Oricare ar fi tipul de confruntare asimetrică, superioritatea gândirii strategice maximizează avantajele şi minimizează dezavantajele, exploatează slăbiciunile adversarilor, realizează sau evită surprinderea12. Fie că este vorba de asimetria pozitivă (caracteristică celor puternici), fie de cea negativă (proprie celor slabi),concepţia operaţiilor sau acţiunilor de luptă mizează pe inteligenţă, pentru a realiza supunerea adversarului.
Fizionomia conflictelor armate viitoare - mai degrabă limitate sau regionale va fi, credem, influenţată, pe de o parte, de implementarea de către SUA şi aliaţii săi cei mai apropiaţi a unor noi capacităţi militare, tot mai sofisticate, ale erei tehnologiei şi informaţiei, iar pe de altă parte, de sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor erei industriale, într-o realizare hibridă, ce îmbină focul masat al forţelor, propriu secolului abia încheiat, cu unele sisteme şi concepte noi, mai avansate, în dorinţa de a face faţă superiorităţii zdrobitoare a celor dintâi. Grupările teroriste şi statele care le susţin se vor sprijini cel mai probabil pe strategii compensatorii, proprii conflictelor asimetrice, uzând de surpriză, pe plan tehnologic, şi avantaje situaţionale temporare.

Operaţional, conflictele militare viitoare vor conserva, apreciem, tendinţa actuală de a-l obliga pe inamic să cedeze cât mai repede, folosind o forţă uşor desfăşurabilă, mobilă, puţin vulnerabilă şi având o mare autonomie, capabilă să dea lovituri de precizie în adâncime, împotriva centrelor de greutate operative şi strategice ale adversarului. Constanta acestor operaţii o reprezintă pierderile umane şi materiale colaterale minime.
Este clar că această „schimbare impresionantă în cultura instituţiei militare”,cum o numeşte Ivan Oelrich, cercetător principal în Federaţia oamenilor de ştiinţă americani, care defineşte ultimele dezvoltări în domeniu, va aduce modificări formidabile în spaţiul războiului, iar adaptarea la ele nu va fi deloc uşoară. Aceasta pentru că, până la urmă, RBR nu este o problemă de tehnologie, cum s-ar crede, ci una organizaţională, de a asigura o integrare totală în reţea a tehnologiei, o interoperabilitate deplină. Iar acest proces complicat din viitor trebuie început acum.

Cu răbdare, resurse şi inteligenţă.

Tehnologiile militare ale viitorului vor avea un impact remarcabil în modul de ducere a conflictelor. Secolul XXI va face din război spaţiul de întâlnire al unor sisteme militare din ce în ce mai complexe şi performante, care implică tehnologii noi, militari superspecializaţi, acţiuni complexe, desfăşurate pe coordonate strategice şi tactice diferite de cele actuale.
Deşi dezvoltarea de succes pe aliniamentele oricărui conflict se loveşte de truisme evidente, este clar că războiul viitorului nu poate ocoli nevoia de: sustenabilitate continuă şi suficientă, mentenanţă bună, mobilitate maximă,capabilităţi de manevră, suport logistic, service şi de luptă corespunzător, înalt grad de operativitate, superioritate tehnologică pe spaţiile critice ale armelor ş.a.m.d.,obiective permanente ale cercetării ştiinţifice şi tehnologice militare. De altfel,“lecţiile învăţate” din Irak şi Afghanistan, cele mai multe şi mai importante,
creionează, acum, pe planşetele proiectanţilor, capabilităţile viitoarelor războaie.
Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare complexitate a teatrelor de acţiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, extinderea gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale şi neletale, a explozivilor, dar posibil şi a generaţiei a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcţionată şi selectivă de energie), utilizate ca armă antispaţială de statele deţinătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce posedă arme în spaţiul cosmic, ca şi a armelor cu plasmă.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei conflictelor armate este dirijată, indiscutabil,de factorul politic. În acelaşi timp, însă, tehnologia militară influenţează politica şi arta militară. Întreaga fizionomie a războiului s-a schimbat, de exemplu, prin crearea armelor cosmice, care introduc a patra dimensiune în spaţiul conflictelor armate.
“Războiul prin forţa creierului”, inventat cu un deceniu înainte de primul război din Golf, nu va fi înlocuit prea curând cu altceva de aceeaşi profunzime tehnologică şi tărie ideatică. O asemenea revoluţionare a gândirii militare, coroborată cu tehnologiile noului val, este puţin probabil să se producă în deceniile următoare.
Scenariile de război ale superputerii şi marilor puteri ale mapamondului sunt în prezent variaţii simple ale unui cadru teoretic şi informaţional deja conturat, pe un fond tehnologic în continuă mişcare şi transformare.
Ameninţările teroriste cu întrebuinţarea armelor NBC au îndemnat statele să adopte strategii de neproliferare, care fac tot mai dificil tranzitul cu arme ilicit.
Preşedintele Bush a avut propuneri importante legate de acest domeniu, dintre care reţinem:
Iniţiativa de Proliferare a Securităţii să fie lărgită, pentru a se adresa mai mult multiplicării şi transferului de tehnologie nucleară. Cooperarea în domeniu să atragă toate serviciile de informaţii, Interpolul şi alte structuri pentru descoperirea laboratoarelor, intermediarilor, furnizorilor şi cumpărătorilor de tehnologie şi material fisionabil;
***să fie întărite legile şi controlul internaţional asupra proliferării.
O nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate să declare criminale statele proliferatoare, să decreteze controlul strict al exporturilor tuturor materialelor sensibile la frontiere;
*** să fie lărgită cooperarea în direcţia eliminării armelor nucleare şi materialelor chimice, biologice şi radiologice;
***să se instituie un sistem de ermetizare a spaţiului nuclear civil, pentru a nu permite proliferarea armelor nucleare;

sursa: cssas.unap.ro/.../tehnologie_si_inteligenta_in_conflictele_militare.pdf


Pentru ca toate astea sa aiba succes trebuie sa se tina cont si de negociere si diferentele culturale.

"Oameni din ţãri diferite se deosebesc prin valori, atitudini şi experienţã. Ei au forţe şi slãbiciuni diferite unii faţã de ceilalţi.Un negociator competent trebuie sã îşi creeze un stil potrivit propriilor sale forţe - inclusiv celor caracteristice culturii din care provine. El nu ar trebui sã încerce sã urmeze stilul unei alte culturi, nu ar trebui sã urmeze un stil în care alţi oameni au forţe pe care el nu le are, un stil care va duce la evidenţierea slãbiciunilor lui naturale, mai degrabã decât la evidenţierea forţelor lui.El trebuie sã devinã conştient de forţele lui şi sã îşi exerseze priceperea în a le exploata.Trebuie, de asemenea, sã fie conştient cã alţi oameni lucreazã altfel. Este important a le respecta modul de lucru diferit fãrã a fi servil în faţa lor. De exemplu, un detaliu despre modul în care arabii comunicã unii cu ceilalţi este faptul cã la ei contactul fizic este diferit de cel al locuitorilor Europei de Vest: o unire a degetelor, sau chiar contact facial. Dar, negociatorii arabi sunt încrezãtori faţã de occidentalii care adoptã aceste gesturi. Ei respectã cealaltã parte atunci când aceasta, respectând tradiţiile arabe, îşi pãstreazã propriile politeţuri.Diferenţele dintre culturile naţionale nu numai cã influenţeazã acest comportament de suprafaţã, dar condiţioneazã totodatã valorile fundamentale deţinute de negociatori. Fiecare persoanã aduce la masa de negocieri anumite presupuneri de care, deşi adânc înrãdãcinate, e posibil sã nu fie conştient.
Americanii. Stilul de negociere american este probabil cel mai influent din lume. Este stilul care dominã literatura şi pe care mulţi oameni încearcã sã-l copieze. Este caracterizat înainte de toate de personalitãţi debordante care transmit instantaneu sinceritate şi cãldurã, personalitãţi care sunt încrezãtoare şi sigure pe ele şi care au uşurinţa de a trece imediat la o conversaţie exuberantã. Negociatorul intrã în camera de negocieri încrezãtor şi vorbind afirmativ.

În cadrul culturii americane respectul este asociat succesului economic. Existã o tradiţie bine definitã: "wheeler-dealing", care se referã la preocuparea de a obţine simbolurile succesului material.

Negociatorul american, începând negocierile cu entuziasm, apreciazã aceastã atitudine de urmãrire a câştigului economic. Forţele lui sunt mari în special în fazele de tocmealã ale negocierii. El se mişcã natural cu rapiditate în aceste faze ale negocierii. Modul în care el "joacã" presupune cã şi alţi negociatori ar trebui sã fie guvernaţi de aceleaşi reguli. Îi admirã pe cei care sunt experţi în a se descurca în procesul de tocmealã şi pe cei care joacã dupã aceleaşi reguli ca şi el. El însuşi este expert în a folosi anumite tactici pentru obţinerea de avantaje şi se aşteaptã ca şi ceilalţi sã aibã acelaşi profesionalism.

Cu acest tip de atitudine, concentrat pe procesul de tocmealã, negociatorul american este interesat de "pachete". Un vânzãtor se aşteaptã ca cel ce cumpãrã sã fie capabil sã facã un bilanţ al pachetului pe care îl solicitã; pe de altã parte, cumpãrãtorul se aşteaptã ca vânzãtorul sã ofere un pachet clar. Şi folosesc intenţionat cuvântul "pachet", deoarece cuprinde ceva despre ideea de produs şi ceva mai mult despre forma în care acest produs este prezentat.

Sunt deci patru caracteristici pe care le-am identificat în legãturã cu abordarea negociatorului american:
· exuberanţã;

· profesionalism;

· abilitate de a se tocmi;

· interes pentru pachete.

Parţial, aceste caracteristici pot fi descoperite în istoria americanã, la pionierii care cãutau o nouã formã de a trãi, riscând enorm prin lãrgirea frontierelor, fiind serios influenţaţi de instinctele comerciale ale locuitorilor evrei.
Germanii. Stilul de negociere german aratã cu totul diferit. În special pregãtirea pentru negocieri a germanilor este absolut superbã. Negociatorul german identificã înţelegerea pe care sperã sã o facã. El identificã forma exactã a acelei înţelegeri. Identificã problemele care considerã cã ar trebui sã fie cuprinse în negociere. Apoi pregãteşte o ofertã rezonabilã acoperind cu grijã fiecare chestiune a înţelegerii.

În timpul negocierii, el va arãta elementele şi oferta clar, ferm şi afirmativ. Nu este deschis compromisului în mod semnificativ. Tiparul negocierii este surprinzãtor de asemãnãtor cu anumite interpretãri ale caracterului german: direct, sistematic, bine pregãtit, inflexibil şi nedispus sã facã compromisuri.

Este un stil de negociere foarte puternic atunci când este practicat de negociatori pricepuţi. Forţele lui ies la ivealã în special în faza de ofertã a negocierii. Odatã enunţate, ofertele par sã capete un grad de sfinţenie, aşa cã partea de tocmealã este micşoratã.

Cum se poate face faţã? Din punct de vedere al procedurii este de preferat ca cealaltã parte sã se asigure ca explorarea şi declaraţiile proprii sã aibã loc în faza premergãtoare înaintãrii acestor oferte. Ei pot astfel sã-şi prezinte perspectivele, dar trebuie sã facã acest lucru tranşant, având în vedere cã negociatorului german este atât de bun la a se pregãti şi se mişcã cu atâta naturaleţe şi vitezã în faza de ofertare.
Francezii. Negociatorii francezi sunt recunoscuţi pentru trei caracteristici principale în înţelegerile internaţionale: multã fermitate, insistenţa de a folosi limba francezã la negocieri şi un stil de negociere fãrã doar şi poate lateral. Adicã, preferã sã facã o înţelegere schiţatã, apoi o înţelegere de principiu, apoi sã stabileascã titulatura, şi aşa mai departe, acoperind pe rând întreaga lãrgime a înţelegerii; aceasta contrastând cu modul de abordare pas cu pas al americanilor. Şi, la fel ca de Gaule, ei au o mare capacitate de a câştiga spunând „non".

Englezii. Sunt vãzuţi de celelalte naţionalitãţi ca fiind:

· amatori, spre deosebire de profesionaliştii americani;

· mai degrabã prost pregãtiţi decât bine pregãtiţi;

· drãguţi, prietenoşi, sociabili, agreabili;

· flexibili şi receptivi la iniţiative.

Nord europeni. Nord europeanul abordeazã negocierile mult mai tãcut decât americanii sau germanii. Existã o anumitã reticenţã în modul în care se implicã din punct de vedere social la începutul negocierilor. Este tãcut, vorbeşte încet şi poate fi cu uşurinţã copleşit în aceastã fazã.

Este foarte deschis în declaraţiile pe care le face şi este dispus sã ajute imediat cealaltã parte sã obţinã informaţii despre poziţia pe care o adoptã. Este totodatã foarte bun în a recunoaşte posibilitãţile creative şi în a ajunge la decizii creative.

Finlandezii şi norvegienii se încadreazã în acest tipar; suedezii se încadreazã şi ei dar sunt influenţaţi într-un mai mare grad de americani şi de birocraţia suedezã. Danezii tind sã aibã un stil scandinav şi unul german.
Motivele ce stau la baza acestor caracteristici, în orice caz pentru ţãrile scandinave, nu sunt greu de înţeles: morala creştinã, stabilitatea politicã, economiile bazate pânã nu de mult în principal pe agriculturã şi pescuit. Forţa nord-europeanului stã în francheţea lui şi în deschiderea pe care o are în fazele de explorare ale negocierii, care îi determinã abilitãţile creative din faza urmãtoare. Nu se plaseazã pe acelaşi nivel cu americanii şi germanii în ceea ce priveşte abilitatea de a face oferte, nici cu americanii în privinţa capacitãţii de a se tocmi, dar poate fi încãpãţânat.

Pentru a-l putea influenţa, aşteptaţi-vã ca el sã exploreze, sã fie flexibil şi creativ.

MEDITERANEENII. Cultura mediteraneanã este în primul rând mai cãlduroasã. Saluturile şi aspectele sociale degajã cãldurã, sunt utilizate cu exuberanţã posturile şi gesturile. Este dificil a fixa discuţiile la nivelul anumitor înţelegeri sau la nivelul anumitor faze de negociere.
În unele regiuni, anumite înţelegeri trebuie sã fie „unse", aceastã problemã a „ungerii" este o temã centralã în culturile anumitor ţãri mediteraneene. Este privitã ca o practicã normalã şi nu are caracterul repulsiv (ca pentru nord-europeni) de „mitã".
Abordarea negocierii în aceste culturi trebuie sã reţinã tipurile de educaţie pe care le-am deosebit; şi, totodatã, sã ţinã seama de nevoia de a „unge". Cum nici o companie occidentalã respectabilã nu doreşte sã fie asociatã cu ideea de mitã, este necesar ca aceasta sã-şi asigure o agenţie localã şi sã aibã grijã ca acea agenţie sã se poatã descurca cu „ungerea".

COMUNISTII. Abordarea comunistã este în mod obişnuit una birocraticã, uneori cu tonuri politice. Aspectul birocratic duce la un grup de oameni care sunt implicaţi în negociere. Ei au obligaţii faţã de bugete, proceduri şi obiective care în mod normal ar fi necunoscute negociatorului care provine dintr-o altã culturã şi a cãror semnificaţie este greu de apreciat de cãtre negociator.
Metodele, la fel ca şi ţelurile sunt birocratice. Trebuie urmate protocoalele, sistemele, regulile şi procedurile birocratice.

În unele ţãri comuniste acest lucru este impus de cãtre sistemul politic în care nu este neobişnuit ca în echipa de negociere sã aibã un reprezentant care sã verifice conformitatea şi performanţele celorlalţi membri ai echipei. Nu este de dispreţuit nici cazul în care comunitatea, în forma statului, îşi asumã responsabilitatea problemelor economice. În plus, interesele membrilor comunitãţii - muncitori de rând - cer ca performanţele celor care pot influenţa succesul economic sã fie verificate.
În aceastã situaţie negociatorii au o preocupare de securitate necunoscutã celor din societatea vesticã. Abilitatea lor de a-şi pãstra slujbele depinde de succesul pe care îl au de la o negociere la alta, de rapoartele fãcute pe baza acestor negocieri, pe natura, forma şi forţa comportamentului lor în timpul negocierilor.

Cum se poate face faţã?
Anticipaţi:
· trafic preliminar dificil, probabil incluzând anumite specificaţii;
· schimbãri de formã dupã ce înţelegerea începe sã fie discutatã;
· eforturi puternice de a reduce treptat preţurile care le-au fost oferite (un proces de reducere a preţurilor este diferit de „tocmealã";
· utilizarea dispozitivelor birocratice cum ar fi falsificarea proceselor verbale ale unei întâlniri;
· achitãri de datorii detaliat prezentate în scris şi nevoia de a continua negocierile pentru proiectarea acestor achitãri;
· nevoia de a avea semnãturile tuturor celor care au participat într-un fel sau altul la negociere - şi de obicei cel puţin una în plus.

Orientul mijlociu. Negociatorul din Orientul Mijlociu vine dintr-o tradiţie a deşertului - o tradiţie tribalã în care comunitãţile sunt apropiate şi compacte, o tradiţie în care ospitalitatea este forţa care guverneazã. Timpul este neesenţial: încrederea este importantã, iar vizitatorul trebuie sã câştige aceastã încredere. Profetul Mohamed a fost rãzboinic şi contra-atacul este mai respectat decât compromisul.

Consecvenţa tiparului negocierii pune accent pe primele faze ale negocierii. Aspectele sociale - o formã extinsã a creãrii de climat / spargerii gheţei - dureazã foarte mult. În timpul fazei dominante „sociale" unele aspecte ocazionale ale explorãrii intrã în discuţie - deşi uneori incident. Din aceastã discuţie vastã, socialã şi uşor comercialã poate apãrea respectul reciproc şi pot ieşi la ivealã relaţii acceptabile de posibilitãţi comerciale. Apoi, dintr-odatã înţelegerile pot fi încheiate.
Dar, înainte de aceasta fiţi pregãtiţi pentru întârzieri şi întreruperi. Uşa stã tot timpul deschisã şi chiar când negocierile au atins un punct critic, o a treia persoanã le poate întrerupe venind sã discute o cu totul altã problemã. Bineînţeles cã va fi binevenit şi întâmpinat în cea mai bunã tradiţie arabã.

Negociatorul european lipsit de experienţã se poate dezechilibra în urma acestei pierderi a terenului câştigat. El trebuie sã-şi dezvolte capacitatea de a se adapta la acest tipar, de a accepta lipsa relativã a importanţei timpului şi de a fi capabil, la un moment dat, sã conducã discuţia înapoi şi sã recâştige teren.

Tiparul este deci unul care pune accent pe formarea climatului şi pe faza de explorare despre care am discutat în procesul de negociere. În mod eficient, acest tipar tradiţional oriental poate împiedica serios fazele de ofertare şi de tocmealã în drumul cãtre o înţelegere.

Tiparul tradiţional a fost în unele puncte înlocuit de revoluţia petrolierã, cu tot mai mulţi arabi fiind expuşi tiparelor americane de educaţie şi influenţã şi preluând abordarea americanã bazatã pe ofertã şi tocmealã.

INDIENII. Indienilor le place sã se tocmeascã - o tocmealã tipicã pieţei - şi se simt privaţi dacã negocierile nu includ un ritual potrivit de tocmealã.

CHINEZII. Negociatorul chinez se distinge prin: preocuparea pentru „faţadã", specializare, suspiciune faţã de occidentali. Problema „faţadei" este cea mai importantã. Negociatorul chinez trebuie sã fie vãzut negociind cu o persoanã care are o poziţie cheie şi autoritarã, o persoanã a cãrei carte de vizitã directorialã este prezentatã elegant, o persoanã care are o maşinã scumpã şi şofer îmbrãcat într-o uniformã corespunzãtoare. El nu trebuie sã fie forţat sã piardã din imagine prin a fi nevoit sã-şi retragã spusele ferme din timpul negocierilor, iar noi nu ne putem menţine faţada impunãtoare în cazul în care retragem o afirmaţie fermã pe care am fãcut-o. Înţelegerea finalã trebuie sã îi permitã sã îşi menţinã - sau de preferat sã-şi îmbunãtãţeascã - imaginea perceputã de cãtre cunoştinţele lui.

Specializarea înseamnã cã la negociere vor fi nenumãraţi experţi - expertul tehnic, financiar, expertul de distribuţie şi alţi trei experţi. Acest lucru duce inevitabil la negocieri tergiversate, fiecare expert stabilindu-şi şi pãzindu-şi faţada în timpul negocierilor; şi cunosc un explorator care alocã o zi umanã ca timp de negociere pentru fiecare 10.000 lire pe care sperã sã-i facã din afacere.

E o regulã utilã. Înseamnã, de exemplu, cã pentru a negocia o afacere de 100.000 lire sunt desemnaţi doi oameni pe o perioadã de o sãptãmânã, sau o echipã de cinci oameni pe o perioadã de o lunã pentru o afacere de 1.000.000 lire.
Chinezii sunt suspicioşi cu occidentalii. Le displac în special încercãrile occidentalilor de a-i conduce spre discuţii politice. Chinezii acceptã mai bine interesul pentru familiile lor. Un cadou pentru fiu (un mic dar în care a fost pus un gând, nimic ostentativ) este preţios, în contrast cu un prânz de afaceri luxos, care este inutil.

Orice culturã are o abordare diferitã şi analizând o serie de culturi, am identificat o serie de modalitãţi diferite de a aborda negocierea.

Sugerãm ca negociatorii din fiecare culturã sã îşi dezvolte forţele naturale, mai degrabã decât sã adopte abordãri care le vor evidenţia inevitabil slãbiciunile.

Când întâlnesc altã culturã, ei ar trebui sã respecte şi sã promoveze (fãrã a fi subiectivi) obiceiurile de negociere ale acelei culturi.

Un mic studiu experimental întreprins (R.Rãşcanu, 1995) între subiecţii angajaţi în diplomaţie, negocieri din ţara noastrã, ne aratã un apetit deosebit pentru interrelaţia umanã în cadrul colectivelor umane specifice pentru misiuni diplomatice. În momentul scrierii calitãţilor necesare în munca de diplomat, subiecţii au clasificat trãsãturile necesare acestei deosebit de solicitante activitãţi ca fiind extrem de complexe şi într-o dinamicã specificã. Pe primul plan au aşezat nevoia de informare cu seriozitate asupra problemelor complexe din ţara respectivã, apoi necesitatea statuãrii unui set de relaţii, de schimburi de idei între diplomaţi; "deschiderea" spre problematica socio-culturalã a zonei în care se desfãşoarã activitatea dar şi a ţãrii din care provine diplomatul respectiv, rolul de "negociator" al diplomatului care sã dovedeascã fermitate dar şi flexibilitate, adecvatã la problemele diplomaţiei, capacitatea de a lua decizii profunde, bine gândite, respectarea şi motivarea unor conduite de loialitate faţã de ţarã, spirit constructiv şi non conflictogen în relaţiile din micro-colectivitateta în care îşi desfãşoarã activitatea, tact psihologic în toate ocaziile, rãbdare, toleranţã şi în ansamblu capacitãţi pentru o bunã cooperare.

PSIHOLOGIE ŞI DIPLOMAŢIE: PERSPECTIVE ACTUALE

De regulã, psihologii s-au enumerat printre umanitariştii, atât ca formaţie ştiinţificã dar şi eforturi pe linia unor "câştiguri" în plan psihocomportamental.

În mod direct, mai rar, dar de cele mai multe ori în manierã indirectã practicienii-psihologi au gãsit soluţii şi au rezolvat dificile probleme concrete - de cele mai diferite tipuri. Cei care şi-au dublat permanent abilitãţile datoritã "câştigurilor" ştiinţelor de graniţã s-au impus în domenii dintre cele mai delicate - de la neuropsihologie pânã la diplomaţie.

În istoria diplomaţiei ca practicã, activitate, ca artã ori ca ştiinţã, nu sunt menţionate în mod expres nume de mari psihologi ori sociologi care sã fi influenţat sau sã fi contribuit efectiv la statuarea unei decizii la nivel de stat, naţiune, la nivel internaţional. Cu toate acestea, acei lideri care au dispus de cunoştinţe solide de psihologie politicã, de psihologie socialã, ori de psihologia comunicãrii au fost feriţi de grave greşeli, de erori cu implicaţii nefaste asupra umanitãţii. Perceperea şi înţelegerea unui minimum de cunoştinţe - informaţii de psihologie la nivelul diplomaţiei pare în prezent un fenomen implicat în formarea celor din domeniu, dar nu trebuie uitat cã doar comprehensibilitatea psihosocialã nu este suficientã. Negociatorii, diplomaţii se preselecteazã şi selecteazã datoritã unui set de deprinderi, de atitudini, de motivaţia intrinsecã raportatã la acest domeniu - şi se formeazã cu multe eforturi personale de filtrare în conduitã, în gândire, în decizii, în acte voluntare etc.
Negocierile şi diplomaţia au evoluat de la simple rezolvãri practice de probleme având drept beneficiari eroi anonimi care se pierd în negura timpurilor pânã la sofisticate încadrãri epistemiologice în prezent.

Observarea comunã care se impune este cã negocierea înruditã cu diplomaţia (teoretic şi practic) au deprins şi au impus oamenilor "exerciţiul rãbdãrii", "tactica de a învinge cu armele adversarului", cu "balanţa puterii", cu "influenţe voalate" etc. Ambele (diplomaţia şi negocierea) de fapt presupun tactici şi strategii care pot influenţa nu doar domeniul politic internaţional ci prin politica externã (cu negocieri ample de bazã) pot modifica în timp chiar soarta umanitãţii.

În secolul 20, în jurul anului 1956 diplomatul suedez Dag Hammarskjold introducea într-un dicţionar politic termenul de "diplomaţie preventivã", gândind probabil (dupã sfârşitul celui de al doilea rãzboi mondial) cã ar fi cazul ca statele, ca naţiunile, omenirea sã previnã conflictele şi nu sã aştepte apariţia unor neînţelegeri chiar minore pentru a declanşa rãzboaie. Poate cã în perioada "Rãzboiului Rece", poate cã şi în prezent când unele transformãri sociopolitice pot influenţa decizii şi tratative paşnice, psihologii şi sociologii pot sã schimbe şi sã influenţeze (în bine?) conduite, atitudini individuale, decizii etc.

Conceptul de "diplomaţie preventivã" s-ar putea spune cã pentru mult timp şi pentru multe persoane a rãmas un simplu termen într-un dicţionar. Aceasta întrucât multe conflicte s-au agravat, nu au fost escaladate multe agresiuni între state, între naţiuni, iar "balanţa puterii" între marile superputeri nu a însemnat un echilibru securizant de forţe din moment ce rãzboaie precum cel din Suez, Liban, Vietnam, Nigeria, Afganistan, Iran nu au fost în nici un plan câştigate pentru omenire, ori pentru politica secolului nostru.

Cooperarea şi conflictele nu sunt studiate doar în cazul diplomaţiei ori a psihologiei politice, ele sunt noţiuni de bazã în orice sistem psihologic.
De aceea, apare cu mult mai curios în prezent faptul cã situaţiile anormale din politicã, neavând de cele mai multe ori explicaţii "la vedere", nu beneficiazã de studii şi de aportul psihosocial al experţilor în domeniu, ele degenereazã în rãzboaie denumite "noi conflicte" precum cel din Balcani din fosta Iugoslavie, ori cel din zona Marilor Lacuri din Africa.

Chiar dacã epoca "rãzboiul rece" s-a sfârşit şi marile puteri percep prezentul ca o destindere, ca o relaxare necesarã mutualã, asistãm unor forme noi şi sofisticate de percepere a democraţiei, a sistemelor şi normelor de raportare între state. În acelaşi sens, se descriu influenţe pânã la degenerarea în rãzboaie a conflictelor datorate înţelegerii nenuanţate a religiilor, a culturilor care creeazã identitãţi interne de tip transcultural (ex. Nigeria).

De aceea, au şi apãrut "soli" ai diverselor state şi naţiuni care sub drapelul "ajutoarelor umanitariste" nu pot stinge nemulţumirile naţionale (interne), în aria respectivã iscându-se de multe ori noi conflicte, de data aceasta internaţionale, ieşind la ivealã violenţe difuze, dar perceptibile, de multe ori fireşti pentru anumite contexte psiho-socio-culturale şi spirituale.

Chiar dacã nu este meritul exclusiv şi efectiv al psihologilor şi sociologilor, specialiştii începând cu anii 1990 (când Rãzboiul Rece a luat sfârşit) au arãtat cã înmulţirea formelor de democraţie în state cu tradiţii şi culturi diferite, ca şi formele de economie de piaţã care pot genera global efecte pozitive pentru sistemul internaţional. În acelaşi timp mult discutatã şi disputata globalizare pare sã fi contribuit mai degrabã la mobilizarea în alt plan în macro religioasã (de exemplu a musulmanilor) şi la accentuarea exageratã a unor identitãţi spirituale şi culturale decât sã fi determinat apropieri între ele.

Încercãrile de dezvoltare recentã într-un sistem cosmopolit a unor state de tip "post-naţional" la nivel mondial s-au dovedit a fi grave greşeli pentru cei care şi-au "acordat" acest privilegiu al iniţiativelor.

Faimoasa viziune privind "the global village" a lui McLuhan pare a fi contrazisã de dezvoltarea unor puternice zone (locale) religioase şi cu identitate etnicã în multe regiuni de pe glob. (apud Jan Eliansson, 2000).

Acestea deşi par fenomene de strict interes politic au la bazã înţelegerea sau eludarea unor axiome psihologice, de aceea îşi gãsesc rostul în prezentul material.

Sunt glasuri de politicieni care vorbesc în prezent despre "rãzboiul total" ("total war") pe care îl descriu drept rezultanta prevalenţei factorului etnic în strategiile interne care ar contribui (fãrã îndoialã) la apariţia acestui fenomen înspãimântãtor care ar dori - ca o expresie extremã - "purificarea etnicã". Pentru acest "total ware" s-ar gãsi şi ingredientele necesare: populaţii civile amestecate, apariţia unor actori de tip militarist din non-state, arii de mari conflicte ca şi diversificarea şi înmulţirea tuturor tipurilor de arme în mai toate regiunile de pe glob. Din 1990 în astfel de conflicte interne pe planetã au avut de suferit mai mult de 10 milioane de persoane civile.

Cu astfel de schimbãri de opticã politicã şi diplomaticã din securitatea internaţionalã metodele tradiţionale care încearcã sã estompeze crizele sunt sfidate, vorbindu-se chiar de "crisis management". Psihologii ar trebui sã se facã mai bine şi clar auziţi în legãturã cu prevenirea conflictelor care devine o problemã practicã şi nu doar un "puzzle" de rezolvat la şcoalã.

Componentã a securitãţii generale, securitatea mediului nemaifiind strict problema politicienilor şi a superputerilor lumii preocupã din ce în ce mai mulţi şi mai diverşi specialişti. De aceea, s-au şi propus şi statuat o serie de concepte şi de metode relevante în acest sens. În glasul milioanelor de victime şi al posibilelor distrugeri totale a societãţilor umane în conflicte interne se disting posibile cãi de urmat pentru a nu se ajunge la un dezastru general.

Acestea ar putea fi:
· valorificarea şi îmbunãtãţirea timpurie a avertismentelor şi acţiunilor de preîntâmpinare a acestora;
· dobândirea şi perfecţionarea unor deprinderi de mediere în conflicte pentru instaurarea pãcii oriunde pe glob;
· facilitarea reconcilierilor dupã conflicte şi negocieri.
Toate acestea nu sunt doar "arme" şi metode strategice ale diplomaţiei; ele pot fi şi sunt cunoscute de psihologi care le pot expune cu succes în condiţiile actuale de permanente şi dinamice schimbãri sociale-economice mondiale.
Vor exista conflicte între state şi pe viitor, cu siguranţã. În consonanţã cu schimbãrile din mediul internaţional, ne vom axa pe "noile" conflicte interne. Voi expune câteva opinii asupra prioritãţilor care trebuie avute în vedere pentru îmbunãtãţirea colaborãrii dintre diplomaţie şi psihologie în scopul prevenirii conflictelor.
Pentru a controla violenţa trebuie acţionat din timp.
Orice conducãtor şi adepţii sãi are întotdeauna posibilitatea de a alege înainte de a recurge la violenţã. Dacã se fac presiuni din exterior la locul şi la timpul potrivit, se poate obţine un rezultat pozitiv, chiar decisiv în oprirea escaladãrii conflictului.

Existã diverse ocazii pentru a întreprinde o acţiune preventivã de-a lungul desfãşurãrii unui conflict. Succesele acţiunilor preventive sunt adesea greu de dovedit, ceea ce ridicã obstacole în calea vinderii acestei idei. Totuşi, se pot aminti câteva cazuri din ultimii ani: eforturile intense de instaurare a pãcii în America Centralã care au culminat la începutul anilor '90, tranziţia politicã din Namibia, şi, recent, reglementarea pe cale paşnicã a drepturilor ruşilor care trãiesc în Statele Baltice.
Odatã conflictul izbucnit, escaladarea violenţei este factorul cel mai dificil de controlat. Apar temeri pentru securitate, cursele înarmãrilor cresc în intensitate şi se înmulţesc atacurile asupra civililor. În acest moment, existã puţine şanse de compromis şi reconciliere, datoritã perceperii adversarului ca pe un demon.
Rãzboiul civil nu înseamnã numai suferinţã umanã, deoarece atunci când conflictul îşi mai pierde din intensitate sau i se pune capãt, acţiunile de ajutorare şi reabilitare fizicã se fac cel mai adesea cu un cost enorm de resurse.
De aceea prevenţia violenţei este imperios necesarã, ceea ce a dus la cãutarea unor sisteme care sã identifice semnalele ce apar înaintea declanşãrii violenţei, aşa cum se procedeazã în caz de foamete, inundaţii şi cutremure. Chiar dacã aceste semnale sunt ambigue, ele dau factorilor de decizie posibilitatea de a evita o crizã iminenta, de a-i schimba direcţia şi de a o atenua. Guvernele pot apela la organismele ONU şi cele regionale pentru consultãri, iar conducãtorii din cele douã tabere conflictuale pot fi identificaţi şi contactaţi.
Puţine conflicte izbucnesc din senin. Dovezi ale violenţei iminente se adunã precum norii de furtuna. Ştim acum cã genocidul în Ruanda din 1994 poate fi considerat orice altceva, numai neprevãzut nu. Agenţiile ONU şi cele non-guvernamentale au tot trimis rapoarte care semnalau starea de tensiune în creştere şi discursurile extremiste. În aceastã privinţã este important sã existe un proces de învãţare. Rapoartele ONU şi cele întocmite de diferite comisii care au abordat rolul ONU şi al altor actori externi în catastrofa din Ruanda precum şi în masacrul din Srebrenita, din fosta Iugoslavie dintr-o perspectivã criticã trebuie sã constituie importante puncte de referinţã pentru viitor.

Existã o dilemã fundamentalã legatã de rãspunsul la semnalele de violenţã iminentã pe care trebuie sã le înţelegem mai bine. De ce dovezile unui conflict pe cale sã izbucneascã şi ale unei catastrofe umane iminente sunt adesea respinse? De ce nu suntem oare pregãtiţi sã vedem ceea ce ne sare în ochi înainte ca orice acţiune umanitarã sã se transforme într-o operaţiune militarã de mare amploare? Cu alte cuvinte, cum pot fi ajutaţi politicienii sã ia decizii mai raţionale, având în vedere cã aceste decizii sunt cele mai dificile şi trebuie de regulã luate în momente de stress maxim? Meritã sã studiem dinamica percepţiei în aceastã privinţã pentru ca, de exemplu, semnele de crizã adeseori sunt estompate de alte evenimente mai spectaculoase pe plan mondial.

Descoperirile şi experienţa acumulatã în domeniul psihologiei ar putea juca un rol mult mai important şi concret în conştientizarea sporitã a mecanismelor relevante. Psihologii ar putea avea o contribuţie deosebitã în corelarea semnalelor de crizã şi acţiunea preventivã.

Deşi Carta ONU se bazeazã pe experienţa conflictelor interstatale din Al Doilea Rãzboi Mondial, nu face nici o diferenţã între diferitele ameninţãri la pace şi securitate. Prin urmare, aceasta Carta a dovedit o aplicabilitate surprinzãtor de largã la conflicte interne. Dag Hammarskjold chiar spunea cândva cã ONU reprezintã "o organizaţie vie, capabilã sã-şi adapteze obiceiurile constituţionale în funcţie de diverse nevoi".

Articolul 33 din Carta ONU reprezintã o colecţie de soluţii de pace şi un catalog de mãsuri care pot fi luate. Negociere, investigaţie, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare pe cale juridicã şi apelul la agenţii regionale, toate acestea constituie mãsuri care pot fi aplicate cu acelaşi succes în cazul conflictelor interne. Din varii motive, incluzând respectul politic faţã de statele membre şi lipsa de mijloace, ONU s-a dovedit pânã în prezent incapabil sã-şi îndeplineascã sarcina de mediator al rezolvãrii conflictelor pe cale paşnicã.
Astfel, toleranţa internaţionalã faţã de suferinţa pe scarã largã a civililor tinde sã se diminueze pe zi ce trece. Solidaritatea nu se opreşte în mod automat la graniţa, ci se extinde şi asupra celor care au nevoie de ea.

Importanţa normelor.

Datã fiind cruzimea rãzboaielor civile, la fel ca şi rolul factorului etnic în izbucnirea conflictelor, eforturile de apãrare a drepturilor omului au cãpãtat o importanţã tot mai mare. Încã de la început, ONU a adoptat principiul ca aceastã protecţie trebuie sã se realizeze prin respectarea sistemelor universale de norme.

În lumina marii complexitãţi a conflictelor interne din ziua de azi, adaptarea unor mãsuri speciale pentru protecţia minoritãţilor în timpul desfãşurãrii conflictelor şi acorduri de pace este pe deplin justificatã.

Medierea şi problema conducerii defectuoase.

Atunci când scapã "spiriduşul din sticlã" şi violenţa pe scarã largã începe sã se manifeste, pãrţile conflictuale sunt forţate sã apuce pe calea negocierii.
În acest punct apar iarãşi limitãri şi dileme. Caracteristicile rãzboaielor civile le fac mai dificil de rezolvat decât rãzboaiele între state. În primul rând, unii dintre actorii implicaţi în rãzboaie locale ar putea sã obţinã un profit de pe urma rãzboiului şi atunci sunt interesaţi în continuarea acestuia. Exemple în acest sens putem gãsi în Europa şi în Africa.

În al doilea rând, este foarte probabil ca pãrţile angajate într-un conflict nu vor renunţa la scopurile lor incompatibile. În aceste condiţii, conducerea defectuoasã - numitã de unii "patologicã" ţinând seama de anumite exemple contemporane binecunoscute, este un factor care îngreuneazã serios ajungerea la un compromis. Aceasta conducere a ridicat imprevizibilitatea şi suferinţa la nivele copleşitoare uneori.

Acordurile de pace trebuie respectate

Existã numeroase obstacole în pãstrarea cãii paşnice dupã negocierea unui acord. Discursurile în favoarea rãzboiului şi ideile ca duşmanul vrea sã punã stãpânire pe ţarã, pot continua sã existe. Distanţa dintre frica şi un dram de încredere pare sã fie extrem de mare. "Noi" şi "ei" se aflã uneori la distanţe astronomice.

Democraţia este adeseori consideratã un mediu favorabil şi un instrument în aplanarea conflictelor. Totuşi, tranziţia politicã şi economicã reprezintã pietre de încercare în calea stabilitãţii. Existã numeroase exemple din diferite pãrţi ale lumii, care demonstreazã ca în stadiile incipiente ale democratizãrii, considerentele etnice şi religioase sunt cele care au dus la apariţia loialitãţii şi mobilizãrii politice. Un exemplu tipic ar fi fosta Iugoslavie. Atunci când se organizeazã alegeri, dupã încheierea unui acord politic, partidele trebuie sã fie convinse cã învingãtorul în alegeri nu se va folosi de victorie pentru a acapara totul.

Conflictele interne mocnesc ani de zile, iar societãţile deja devastate de rãzboi sunt adesea susceptibile la violenţã. Dacã nu se acţioneazã asupra principalelor cauze ale rãzboiului, violenţa va izbucni iar şi iar. De asemenea, dacã nu se procedeazã la dezarmare pe baza unui acord de pace, armamentul va fi continua sã fie ţinut la îndemânã în caz de noi conflicte.

În perioada de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial s-au încheiat o serie de acorduri de pace. Unele dintre ele ar fi putut foarte bine sã fie scrise în nisip. UNITA din Angola a pornit iar rãzboiul dupã alegerile din 1992, iar Khmerii Roşii au încãlcat Acordurile de Pace de la Paris dupã ce iniţial le semnaserã în 1992. De asemenea, regimul Habyarimana, înainte de genocidul din Ruanda, a refuzat sã implementeze prevederile Acordurilor Arusha.

În lumina acestor experienţe, psihologii pot fi de mare ajutor în ajunge la o mai bunã înţelegere a modului în care sistemul de recompense şi pedepse acţioneazã în cazul implementãrii tratatelor de pace.

Reconcilierea reprezintã un scop pe termen lung.

Durata mare în timp a conflictelor este un motiv suficient pentru a insista în gãsirea unor strategii de reconciliere.
A lãsa armele din mâini, a da la o parte diferenţele şi a reconstrui sisteme politice şi economice nu este lucru uşor. Prevenirea conflictelor este pe atât de dificilã pe cât este de necesarã.
S-a sugerat cã în multe privinţe, cum ar fi valul de naţionalism şi importanţa problemelor minoritãţilor, situaţia actualã este similarã cu cea de dupã Primul Rãzboi Mondial. Ni se aminteşte cã un conflict este un fenomen uman fundamental, lucru estompat de cãtre caracterul abstract de teorie a jocului al Rãzboiului Rece.

Astãzi pacea şi securitatea nu mai sunt doar chestiuni reglementate exclusiv între state ci au devenit o parte a unui context social. Conflictele interne sunt adesea cauzate de nevoi, valori şi aspiraţii. Identitatea individului şi a grupului intrã în scenã, iar miza o constituie consecinţele frustrãrilor economice şi sociale.

Sfârşitul Rãzboiului Rece şi natura conflictelor interne au fãcut ca relaţia dintre diplomaţie şi psihologie sã fie mai comprehensivã şi revelantã. Psihologia şi alte ştiinţe sociale sunt necesare nu numai pentru a rafina metode şi practici ci şi pentru a descrie şi conceptualiza noul mediu de securitate.

Limbajul este principalul instrument de lucru al diplomatului şi poate fi folosit pentru a da asigurãri, a convinge sau a constrânge. Cuvintele pot fi puternice, ambigui sau pline de violenţã. Nu degeaba zice o vorbã înţeleaptã: "Fãrã limbaj nu e existã nici poezie, nici rãzboi". Într-un context de mediere multi-cultural, valoarea limbajului nu poate fi consideratã ca de la sine înţeleasã. Psihologia poate avea o contribuţie majorã în a lãmuri modul diferit de interpretare a unei situaţii de crizã în cadrul unei culturi sau a alteia.

Pe scurt, din perspectiva diplomaţiei, am dori sã sugerãm patru domenii prioritare pentru a avansa graniţele cunoaşterii în arii de interes reciproc pentru psihologie şi diplomaţie.

În primul rând, datoritã naturii greu de manipulat a conflictelor şi posibilitãţii izbucnirii violenţei la scarã largã, este nevoie urgentã de gãsirea unor metode de prevenire a ei. Abilitatea noastrã de a preveni conflicte violente în viitor ţine, nu în micã mãsurã, de îmbunãtãţirile pe care trebuie sã le facem în corelarea semnelor de violenţã iminentã cu acţiunea întreprinsã din timp. Trebuie sã ştim mai multe despre factorii psihologici, şi nu numai, care-i constrâng deciziile şi opiniile publice pentru a fi capabil sã rãspundã cât mai pozitiv la semnale de violenţã iminentã.
În al doilea rând, democraţia, drepturile omului şi pluralismul sunt bazele universale pentru o dezvoltare paşnicã a societãţii noastre. Totuşi, aceste valori sunt contestate în multe pãrţi ale lumii. Psihologia a jucat un rol hotãrâtor în cunoaşterea fenomenelor care pot duce la conflicte violente. Am dori sã sugerãm cã ar trebui sã se punã accent şi pe nevoia de a ne extinde înţelegerea din perspectiva inversã, cum ar fi condiţiile propice rezolvãrii conflictului şi obţinerii unei dezvoltãri susţinute a pãcii şi democraţiei.
În al treilea rând, în timp ce diplomaţia prin tradiţie s-a preocupat în special de graniţele geografice, conflictele din ziua de azi ne obligã sã ţinem seama de "graniţele interioare" ale oamenilor. Într-o lume din ce în ce mai diversã, trebuie sã construim o cale a pãcii care sã punã de acord co-existenţa etniilor cu un sentiment fundamental de protecţie fizicã. Conducãtorii slabi s-au dovedit foarte abili în a exploata, crea şi întreţine o atmosferã de nesiguranţã. Una dintre cele mai mari provocãri ale secolului XXI va fi, fãrã îndoialã, acceptarea şi absorbirea diversitãţii culturale şi religioase în şi între societãţile noastre.

În al patrulea rând, implicarea internaţionalã în prevenţie necesitã un grad înalt de acţiune trans-culturalã şi abilitãţi. Mãsura în care înţelegem modurile şi condiţiile de negociere în diverse contexte culturale trebuie dezvoltatã, astfel încât sã fie identificate cãi de a încuraja pãrţile sã respecte acordurile.

Prevenirea conflictelor este în mod clar în interesul nostru, dar trebuie întãrit grupul suporterilor sãi. Ideile comune - "mituri pozitive şi edificatoare" sunt benefice şi pot fi chiar necesare în toate comunitãţile umane ca bazã pentru consens şi supravieţuire. Contribuind la construirea unei imagini pozitive a ONU, singurul forum universal abilitat sã aibã grijã de viitorul nostru comun am reuşi sã întãrim structurile de cooperare şi susţinere a pãcii în întreaga lume.

A venit vremea sã mergem înainte şi sã recurgem la o abordare mai sistematicã pentru a preîntâmpina frica de rãspândirea violenţei şi de a reduce frica în toate regiunile globului. Trebuie sã creãm o "culturã a prevenţiei". Savanţi, politicieni şi diplomaţi, precum şi cei din mass-media şi afaceri, sunt suporteri naturali ai unei asemenea culturi.

sursa:http://ebooks.unibuc.ro/psihologie/rascanu/6-2.htm

Aport personal corelat cu informatii din sursele precizate.


Tipologia negociatorilor ca raportarea la o anumita regiune,tara,etc.

1.
** Tarile anglo-saxone, Germania sunt deosebit de rigide actioneaza doar o singura data asupra unui punct de criza.
Urmaresc cu scrupulozitate scopul stabilit.
Se straduiesc sa nu deranjeze pe nimeni sunt rezervati si retrasi.
Exactitatea este punctul cheie in reusita negocierii.
Angajamentele tin cont de termene,etc.
Prezentul si momentul constituie prioritatea.
2.
** Tarile de origine latina,Franta sunt mai aproape de modelul pe care il stim noi,un pic mai haotic si mai dezordonat.

Adica?

Fac mai multe lucruri de odata,se admit intreruperi schimbari de ocupatii,comunicare face referinta la context.
Programul si proiectele sunt deseori modificate ,prioritar este viitorul.
Exactitatea este relativa.
Relatiile sunt mai intense si mai durabile ,indivizii sunt nerabdatori,intempestivi,tind sa actioneze fara o planificare prealabila.
Angajamentele se bazeaza pe oameni si vizeaza in general elementul uman.


Iata deci ca diversitatea elementului uman genereaza diversitatea psihologica care sta la baza studiilor si analizelor comportamentale.Netinand cont de caracteristicile partenerului primitor care nu prea stie el multe dar asta vrea sa creeze impresia,daca nu stim ca veselia interlocutorului ne plaseaza asii in maneca si de cele mai multe ori ii asigura succesul. Mai trebuie tinut cont si de aspectele abordarii tipologiilor de partener,si anume:

* impulsivului specialistul trebuie sa ii prezinte pe un ton hotarat si de netagaduit "avantajele" ce decurg din colaborare.
*ezitantului ii trebuie "creionata"doar calea pe care specialistul doreste ca el sa o abordeze,evitand sa il piarda in detalii.Acestea ar conduce inutil la intarzieri si neintelegeri neproductive.
*cumpatatului....eee aici vine greul dar si frumosul negocierii.
De ce? Specialistul trebuie sa fie documentat instruit in prealabil pentru a nu cadea in "capcanele " acestuia.
Acesta nu se va angaja intr-o colaborare,negociere fara sa stie adevaratele premise,riscurile si valoarea actului pe care il va realiza. In opinia mea este foarte usor de negociat cu un astfel de partener daca se va cerceta si situatia "egoului" respectivului, cu cat are un egou ce necesita laude si "vorbe lingusitoare " cu atat mai mult specialistul isi va putea atinge scopul utilizand, bineinteles si toate celelalte resurse.
Si iata in sfarsit si "tacutul".
"Tacutul" ca si "cumpatatul" sunt doua tipologii aparte care necesita o munca de observatie destul de aprofundata.
*Tacutul in opinia mea ofera specialistului o pista falsa in timpul unei discutii.De cele mai multe ori isi fereste privirea in timpul conversatiei sau se preocupa tacticos de urmarirea imaginara a unei furnici pe masa.
Ciudata imagine stiu ,insa in abordarea acestui element este nevoie de foarte multa rabdare si stapanire de sine.
Acesta are insa are o mare slabiciune nevoia de a se simti respectat ,cu cat i se va aduce dovezi temeinice ca este stimat si ii este recunoscuta importanta cu atat va fi mai maleabil.Este adevarat ca are nevoie si de foarte multe asigurari despre eficienta actului la care va lua parte. Cu cat va fi consultat mai mult pe problematica respectiva cu atat mai mult se va obtine certitudinea succesului.Consider ca mentinerea contactului vizual cu interlocutorul asigura specialistului "date cheie "despre atitudinea celui in cauza.
Greu trebuie sa fie sa inchei un acord de pace cu un "tacut" ca si acesta!


In cele de mai sus am incercat sa prezint si o alta fateta a realizarii documentelor , a intelegerilor ,a acordurilor de pace, cat si sa arat cat de greu se incheie din prisma acestor prezentari.


pe data viitoare !